Arhiva lunii mai 2004

Independenţa de stat a României faţă de Poarta otomană

A trecut mai mult de un secol şi un sfert de la proclamarea independenţei de stat a României faţă de Poarta otomană. În şedinţa din 9 mai 1877 a Adunării deputaţilor, Mihail Kogălniceanu, ministru de externe, a dat citire Proclamării Independenţei României.
Dezlegaţi de legăturile cu Înalta poartă, România era în stare de război. Cu legăturile rupte, ca naţiune de sine stătătoare, „suntem independenţi”. S-a ajuns la scopul nu de azi, ci de secole şi mai cu osebire „de la 1848 încoace”. S-a pus întrebarea dacă înaintea acestui război cu turcii, am fost provincie turcească, dacă am fost vasali turcilor, dacă sultanul ne-a fost suzeran? Dacă străinii au spus acestea, noi nu le-am susţinut niciodată. Noi n-am fost vasali turcilor, iar sultanul nu ne-a fost suzeran. Legăturile cu turcii erau slabe, când românii erau tari, dar erau legături tari, când românii erau slabi. Rezistenţa Turciei faţă de ţara noastră s-a înteţit mai ales de la 1848 încoace, nefiind de folos nici pentru noi, dar nici pentru Turcia.
Lipsa de înţelegere a Turciei faţă de noi a condus la îndreptarea armelor noastre contra armelor turceşti, care erau îndreptate contra noastră. S-a spus în proclamare, că dacă „tunul (turcesc) raţionează” şi a fost pus în aplicaţiune împotriva noastră, şi noi am recurs la tun, tunul nostru răspunzând tunului otoman. În atmosfera cu aplauze s-a precizat că ţara noastră este în stare de război cu turcii, legăturile cu Înalta Poartă fiind rupte; suntem o naţiune liberă şi independentă. S-a arătat că greutatea de acum începe, fiindcă definirea independenţei noastre trebuie să fie acceptată de Europa. Pentru aceasta s-a făcut apel la patriotism, la prudenţă şi sânge rece. De la tribuna parlamentului din Londra, s-a afirmat că România poate trece Dunărea.
S-a apreciat, că „noi suntem o naţiune vie”. Se cere să dovedim că avem conştiinţa misiunii noastre, că suntem în stare să facem sacrificii, spre a păstra această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri, care acum sunt gata să se sacrifice la hotare, pentru această misiune.
Să dovedim deci că suntem o naţiune hotărâtă să ne ocupăm de dezvoltarea bunei stări morale şi materiale a poporului nostru. Să fim în bune relaţii cu Rusia şi cu Austria, – chiar şi cu Turcia – dar cu legături noi, diferite de cele de până acum. Voim să fim independenţi, să trăim cu viaţa noastră proprie şi să nu mai pătimim pentru greşelile altora.
În final, s-a accentuat din nou că ţara noastră este în stare de război cu Turcia şi va face tot ce e cu putinţă ca Europa să recunoască starea de stat independent a României, ceea ce a fost consimţită cu entuziasm, dovedit prin aplauze prelungite.
Ca urmare a împrejurărilor istorice favorabile create prin răscoale iscate în zona balcanică şi a războiului declanşat de Rusia în 1877 împotriva Turciei, România şi-a proclamat independenţa de stat, la 9 mai 1877, faţă de Poarta otomană. În baza convenţiei româno-ruse, încheiată la 4/16 aprilie 1877, armata rusă a trecut prin România şi a ocupat linia Dunării, până la vărsarea Oltului. Armata română a fost plasată în partea de sud a Olteniei.
În luna iunie trupele ruseşti au trecut Dunărea şi au început operaţiunile de luptă pe teritoriul Imperiului otoman. Comandamentul rus a ordonat stoparea înaintării trupelor, datorită rezistenţei exercitate de armata otomană a lui Osman Paşa la Plevna, în spatele armatei ruseşti care era în ofensivă. În iunie, şi armata română a trecut Dunărea şi a participat la operaţiunile militare.
Ca rezultat al atacului ruso-român din 30 august / 11 septembrie, a fost cucerită reduta Griviţa I de către români. În ansamblul, Plevna a rezistat; a fost cucerită după un îndelungat asediu, care a durat până la 28 noiembrie / 10 decembrie. Atunci după o nereuşită încercare de a rupe încercuirea, Osman Paşa s-a văzut a fi silit a se preda, împreună cu întreaga sa armată. Înainte cu puţin timp, la 9 / 21 noiembrie, a fost cucerită cetatea Rahova, de către armata română. Prin căderea Plevnei s-au precipitat evenimentele militare. În decursul asedierii Vidinului de către trupele române, cele ruseşti au trecut Balcanii si s-au îndreptat grabnic spre Constantinopol, în apropierea căruia au ajuns la 18 / 30 ianuarie 1878, după ce au cucerit localităţile Plovdiv şi Adrianopol. În aceste condiţii Turcia s-a văzut constrânsă să ceară un armistiţiu. Ca urmare, la 19 februarie / 3 martie 1878, la San-Stefano, s-a semnat tratatul, în baza căruia României i s-a recunoscut independenţa. Unele dintre prevederile acestui tratat au fost contestate de către puterile apusene.
În vara anului 1878, Congresul de la Berlin a elaborat tratatul de pace, cu caracter definitiv. România a fost recunoscută ca stat independent şi i s-a restabilit autoritatea asupra Dobrogei care este străvechi teritoriu românesc. Prin portul Constanţa, i s-a asigurat României ieşire la Marea Neagră. Cedându-i-se Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, implicit i s-a asigurat stăpânirea gurilor Dunării, care prin tratatul de pace din 1856 de la Paris au fost acordate Moldovei.
În versuri nepieritoare, poeţii au exprimat biruinţa răsunătoare a ostaşilor armiei române, din războiul de independenţă. Preamărindu-i pe ostaşi, în poeme sunt înşirate cetăţile şi redutele ocupate, în care ei cei întâi au pus piciorul lor victorios.

„Să trăiţi, feciori de oaste! Domnul sfânt să vă ajute!
A străbate triumfalnic în cetăţi şi în redute,
Ca la Rahova cu tunul, ca la Griviţa cu zborul,
Ca la Plevna, unde astăzi cei întâi aţi pus piciorul,
Înfruntând pe – Osman – Gaziul şi prin fapte de bărbăţie
Ridicând o ţară mică peste-o mare-mpărăţie!”
(din Odă ostaşilor români, de Vasile Alecsandri)
Şi iarăşi:

„Iar pe lumea cealaltă scoborând acum flăcăii
Cei căzuţi la Vid pe dealuri şi pe şesuri la Vidin,
Câţi sosesc pe rând în stoluri, adunaţi în gura văii,
Stau s-aştepte alte gloate câte se vedeau că vin.”
(din Fragment epic, de George Coşbuc)

Cu deosebit entuziasm şi cu legitimă mândrie, este evidenţiată voinţa dârză şi neşovăielnică de a stăpâni fără compromisuri, neîmpărţind cu nimenea dreptul de stăpânire în ţara noastră.

„Fala străbună iarăşi învie
În fiece piept de român,
Căci dânsu-n suflet şi-a scris să fie
Liber şi-n ţara-i singur stăpân!”
(din Marşul anului 1877, de Grigore Bengescu)

Aceeaşi voinţă dârză este exprimată şi în versurile:

„În ţara noastră românească vrem înşine stăpâni să fim
Şi stăpânirea ţării noastre cu nimenea n-o împărţim”.
(din Voinţa neamului, de Ioan Neniţescu)

Ostaşii „eroi de mari legende, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă”, au rămas pilde grăitoare de înflăcărat patriotism. În a sa Odă, Acel rege-al poeziei, spune textual despre ei:

„ … Aţi probat cu-avântul vostru lumei pasă în mirare
Că din vultur, vultur naşte, din stejar, stejar răsare!”