Arhiva lunii iulie 2003

Fapte şi idei relatate de Telegraful Român, reluate şi semnalate de Mihai Eminescu în scrierile sale

În introducere, la monografia: M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, vol. I (1870–1877), (Biblioteca scriitorilor români), Bucureşti, 1905, Ion Scurtu arată că a fost preocupat de culegerea critică a scrierilor lăsate posterităţii de M. Eminescu. A reuşit să prezinte culegeri din ziare şi reviste care oglindesc fapte şi idei din viaţa românească, din tot întinsul locuit de români, pe care Eminescu l-a cunoscut, cutreierându-l deja la vârsta fragedă a tinereţii. A ajuns astfel Eminescu a fi „înţelegătorul cel mai adânc şi cel mai larg al sufletului românesc” (I. Scurtu, în op. cit., p. XIII).
„Visător al întemeierii unui mândru curent cultural pentru regenerarea neamului românesc, prin tinerimea din toate provinciile”, Eminescu şi-a îndreptat inima iubitoare şi către românii ardeleni, dovedind înţelegere faţă de soarta lor grea, precum şi interesul cald pentru propăşirea lor culturală (I. Scurtu, în op. cit., p. XVII– XVIII).
1. în ale sale „cugetări istorice”, scriind despre presa românească (Ms. Ac. Rom. 2285, f. 21), M. Eminescu arată, că fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa. Este specific omului inteligent şi de bună credinţă, ca formulând lucruri sau raporturi în scris sau în vorbire, să caute a le face în măsura dictată de firea lucrurilor. Se cere ca expunerea celor cugetate să fie adecvată materialului cercetat, ceea ce a specific uman. Omul inteligent şi de bună credinţă caută să se debaraseze de tot ceea ce ar putea să-i întunece judecata. Prin inteligenţă, se înţelege putinţă, iar prin bună-credinţă, voinţa de a vedea şi a reprezenta în mod obiectiv cele ce există şi ceea ce se întâmplă.
După ce – prin contrast – arată modul în care procedează omul neinteligent şi de rea-credinţă, sunt specifice nominal două organe de presă, categorisite ca fiind „gunoiul presei noastre”.
În schimb, Eminescu numeşte trei organe de presă din Austria, care au caracterul de inteligente şi de bună credinţă: Albina, Federaţiunea, Telegraful (Român), (M. Eminescu, op. cit., p. 23–24).
2. Într-un articol politic, privitor la poziţia românilor din Austro-Ungaria, M. Eminescu precizează, că idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este menţinerea reală a unităţii limbii strămoşeşti şi a Bisericii naţionale care se realizează pe zi ce merge, într-o Dacie ideală. Întrebându-se „dacă Ungurii sunt destul de creştini”, tot Eminescu spune că „până acum se părea că numai pielea li-i botezată, nu ca să ne iubească, ci ca să ne dea bună pace”. Ungurii ştiu proverbul nostru, că „Românul nu uită niciodată”. Ceea ce doresc românii să aibă, este libertatea spiritului şi a conştiinţei lor, în deplinul înţeles al cuvântului. Fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea de asemenea, reiese că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin. Fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, şi acest tezaur se păstrează în limba sa proprie, în cărţile bisericeşti şi laice. Numai în limba sa proprie i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi.
Românii doresc să li se garanteze uzul public al limbei lor pe pământurile în care locuiesc şi se poate vedea, că toate mişcările pe care le-au făcut, în acest sens le-au făcut. Faţă de această cerere, imperiul austro-ungar a manifestat o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei (M. Eminescu, op. cit., p. 136–139). Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, ci locuiesc pretutindeni ca autohtoni, ca populaţia mai veche decât toţi conlocuitorii lor. A persecuta naţionalitatea română nu însemnează a o stinge, ci numai a o jigni şi a o învenina împotriva persecutorilor.
Nimeni nu este mai tolerant decât Românul. Din vremuri străvechi, Românul l-a lăsat pe oricine să se închine la oricare divinitate a voit şi să vorbească orice limbă i-a plăcut. Nu aşa au procedat Ungurii cu Românii; ei au încercat şi cu de-a sila să-i câştige pe Români pentru cercul lor de idei (M. Eminescu, op. cit., p. 140).
În acelaşi articol este arătată starea de lucruri din Ungaria, cu sărăcirea ţăranului şi sporirea mortalităţii populaţiilor care mor de-a dreptul de foame, ceea ce a dus la scăderea cu 144 000 de suflete a populaţiei autohtone a Ungariei. S-a făcut apel la măsuri spre a li se asigura maghiarilor şi naţionalităţilor un trai vrednic de fiinţe umane, căci în caz contrar „adio dulce limbă ungurească!”
În contrast cu acestea, Eminescu arată textual, că: „O foaie din Transilvania, organ oficial al Î.P.S.S. Mitropolitului din Sibiu, cea mai modernă de peste Carpaţi, care urmăreşte cu stăruinţă politica modestă şi sigură a neuitatului Şaguna, expune într-o serie de articole, tratamentul de care se bucură Românii din partea fraţilor maghiari”.Se face referire la Telegraful Român din Sibiu, XXIV, 1876, nr. 85, din 24 X/5. XI, p. 2, col. 1 şi 2, nr. 86, din 26.X/9.XI, p. 1, col. 1 – p. 2 şi nr. 87, din 30.X/12. XI, p. 1, col. 1-3, de unde sunt luate pe de-a-ntregul informaţiile. Ele fac parte dint-o serie a Telegrafului, intitulată „Generalul Türr despre chestiunea orientală” (M. Eminescu, op. cit., p. 158).
Se pune apoi întrebarea: Ce au făcut Maghiarii spre a câştiga simpatia şi inima naţionalităţilor din ţară şi îndeosebi pentru alianţa între elementul maghiar şi cel român; acesta din urmă era cel mai ameninţat în viaţa sa naţională?
Cu toate că elementul român este cel mai compact pe teritoriul pe care-l locuieşte şi mai uşor de mulţumit, el a rămas nespus de desconsiderat. De când a fost subjugat, amici n-a avut, dar – ca prin minune – n-a pierit. El continuă să insufle spaimă inamicilor lui seculari. Mângâierea îi este că încă n-a ajuns a fi compătimit de nimeni. Deşi îmbrâncit, el este sănătos, moral şi vânjos. Uniunea (mai potrivit fuziunea) Transilvaniei cu Ungaria s-a făcut contra voiei şi interesului poporului român, majoritar în Transilvania, fapt care i-a străbătut până în suflet poporului român.
Pentru că şcolile confesionale sunt şi naţionale, cu încetul statul le-a desfiinţat înlocuindu-le cu cele comunale care – în esenţă – sunt maghiare. Din legiferările statului maghiar nu reiese că s-ar putea vorbi de toleranţă socială a maghiarilor faţă de români.
3. Telegraful român a făcut atunci întrebarea: „care sunt bazele, pe care un popor conştiu de demnitatea sa, ar putea încheia o sinceră alianţă cu poporul maghiar, aşa precum ni se prezintă el astăzi: Să binevoiască a ne dovedi cu fapte, dar nu cu fraze nici cu legi scrise, cum că: nu sunt adevărate cele enumerate de noi; căci noi zeu nu aflăm nici o bază pe care s-ar putea realiza o adevărată şi sinceră frăţie. Între noi şi ei, nu vedem egalitate, numai în darea de bani şi de sânge şi afară de acestea pe toate terenele numai umiliri, desconsiderări şi persecuţiuni nedemne de fraţi” (M. Eminescu, op. cit., p. 170).
4. Curierul de Iaşi, nr. 61, din 10 iunie 1877 şi nr. 95, din 2 sept. 1877 arată cum Telegraful român din Sibiu oferă detalii interesante despre extrema binevoinţă cu care maghiarii, prin turcofilia presei lor, îi încondeiază pe Români. În virtualitatea neîntrecută la care au ajuns, dovedesc cu cât înconjur şi cu câtă mlădioşie stilistică ştiu jurnaliştii maghiari să prezinte lucrurile care nu le plac. Este reprodus articolul cu tema: „Jurnalistica maghiară iar despre români şi armata României”, din Telegraful român, nr. 44, din 5/17 iunie 1877. Se descrie cum ziarele ungureşti îşi bat joc de Românii „din armata sârbească şi de pretinsa lor laşitate, cum apoi în exaltaţiunea poftei lor de alianţă cu România contra invaziunii ruseşti lăudau armata României şi numeau pe Români compatrioţi şi fraţi de o soartă; cum, de când România s-a aliat cu Rusia şi s-a proclamat independentă, Ungurii nu găsesc cuvinte mai triviale asupra decadenţei armatei române” (M. Eminescu, op. cit., p. 198–199). Se desprind de aci mizerabilităţile jurnalistice ale turcofililor care astăzi îţi fac plecăciuni şi te laudă pentru ca mâine să te ironizeze. Prin batjocurile lor, ei socot că le fac servicii Turcilor, fraţi ai lor semilunatici.
5. Curierul de Iaşi, nr. 40 a reprodus o povestire romantică, publicată în Telegraful Român din Sibiu, nr. 27, din 7/19 aprilie 1877. Se vede interesul lui Eminescu pentru legende, asupra lui Ştefan cel Mare, eroul nostru, cel mai iubit de el. În această reproducere se istoriseşte despre dezgroparea oficială a moaştelor lui Ştefan cel Mare, săvârşită la Putna, în decembrie 1855. Povestirea este întitulată „un incident din viaţa nou-născutului mitropolit al Bucovinei, Teoctist Blajevici. Întâmplarea minunată arată, că în clipa răsturnării lespezii de pe mormântul „sfântului Voievod”, un vechi omofor ar fi căzut de sus peste capul Mitropolitului (M. Eminescu, op. cit., p. 211).
6. În cadrul articolului cu tema „Despre limba cărturarilor români din Ardeal” al lui Eminescu, se însemnează o schimbare în bine, care s-a petrecut în Ardeal. De un an şi mai bine, a început să iasă la lumină, pe lângă foaia politică „Telegraful român”, o foaie literară, numită „Foişoara Telegrafului Român”; foaia apărea la două săptămâni şi avea 8 pp. Ea se îndeletnicea mai cu seamă cu răspândirea ştiinţelor practice, trebuitoare plugarului şi grădinarului. Ea era menită să pună în mâna învăţătorului sătesc şi a preotului o lectură scrisă româneşte de-a dreptul lesne de înţeles şi folositoare. În foaie se găsesc totodată dări de seamă asupra cărţilor străine care ating întru câtva şi pe România, dezbateri asupra limbii. Partea de căpetenie o formează studii de o deosebită utilitate. Ortografia este fonetică, dar cu concesii etimologice.
O serie din aceste studii, cu teamă „Pomăritul” are ca autor pe D. Comşa care a apărut apoi într-un volum de 200 feţe octav, lucrare sistematică şi lesne de înţeles (M. Eminescu, op. cit., p. 312–313). Articolul lui Eminescu a fost publicat în Convorbiri Literare X, nr. 5, din 1 august 1877, p. 197–199.
7. Ms. Ac. Rom. 2257, f. 238, cuprinde un fragment, ce desigur face parte dintr-un concept anterior al lui Eminescu, asupra chestiunii din seria de studii menţionată mai sus, intitulată, Pomologia. Eminescu a făcut aci o mică observaţie filologică. A spus că pomologia este un cuvânt hibrid, pe care autorul ar fi trebuit să-l evite, precum trebuie să fie evitate toate hibridele. S-a întrebat atunci Eminescu, zicând: „Oare s-ar putea zice Dumnezeologie, în loc de Teologie?” părerea lui Eminescu era, că în loc de pomologie se potrivea mai bine „cultura pomilor”; a pune două cuvinte, în loc de unul, n-a fost niciodată un păcat (M. Eminescu, op. cit., p. 313– 314).
8. În articolul imediat următor, privitor la mişcarea culturală a Românilor ardeleni, C.d.I., nr. 104, din 22 sept. 1876, este reprodus un studiu din Foişoara Telegrafului Român, n-rele 13 din 17 iunie 1876, 14–16, 18 şi 19, datorat lui E. Brote şi intitulat: „O privire asupra activităţii Asociaţiunei Transilvane pentru literatura şi cultura poporului român …” Eminescu îl însoţeşte de unele observaţii care cuprind o critică a formalismului culturii româneşti din Ardeal. Reproducând un paragraf din Statutele Asociaţiei, cuvintele „taxele anuale” sunt explicate prin „jährliche Beiträge”. Redactorul observă, că „este de mirat cum s-a vârât acest termin explicator însă superfluu tocmai în statutele unei societăţi literare române” (M. Eminescu, op. cit., p. 314–315).
9. În C.d.I., nr. 92, din 26 aug., 1877, a apărut articolul „Foloase ortografiei fonetice”. În el se arată că Foişoara Telegrafului Român s-a ocupat mai mult cu ştiinţele agronomice, istorie, lingvistică. Despre „Albina Carpaţilor”, foaie beletristică, apărută tot în Sibiu, s-a spus de către Eminescu, că ortografia ei este mai puţin fonetică decât a Foişoarei. Şi-a exprimat apoi Eminescu bucuria pentru propăşirea fonetismului în Transilvania, apreciind-o ca fiind un puternic mijloc pentru păstrarea vechii noastre averi naţionale: unitatea de limbă şi norma unică în pronunţie (M. Eminescu, op. cit., p. 330).
La 150 de ani de existenţă şi de afirmare neîntreruptă, Telegraful Român, prin forul său de conducere şi de acţiune are satisfacţia îndreptăţită pentru valoroasele rezultate recoltate în largul său câmp de afirmare.
Prin cele expuse în acest articol, m-am nizuit să reliefez modul în care preocupările Telegrafului Român şi-au avut răsunetul în inima şi sufletul genialului Luceafăr al poeziei noastre şi nu numai. Consideraţiile au fost desprinse din Scrierile politice şi literare ale lui M. Eminescu, culese cu multă tragere de inimă şi competenţă, de marele filolog, Ion Scurtu.