Arhiva lunii iulie 2002

Adeverirea de pe Tabor, că Iisus este Fiul lui Dumnezeu

Ajungând Iisus în părţile Chesariei lui Filip, i-a întrebat şi pe ucenicii săi: „voi cine îmi ziceţi că sunt? Luând cuvântul Simon Petru – în numele apostolilor – a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 15 – 16). Îndată după aceasta, a avut loc prima vestire de către Iisus a patimilor sale. Fiul omului „trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe lucruri… şi să fie omorât, iar a treia zi să învieze” (Matei 16, 21). Aceste mărturisiri erau în dezacord cu aşteptarea Iudeilor, că Mesia venind se va situa în fruntea poporului ales, spre a-l duce din biruinţă în biruinţă şi spre a-i supune lui toate popoarele pământului. Ca să alunge îndoiala apostolilor şi să nu se piardă credinţa lor, la şase zile după aceasta, a luat Iisus cu sine pe trei dintre apostolii săi: pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi s-a suit cu ei pe munte înalt, ca să se roage. Sf. Scriptură nu ne spune numele acestui munte: o veche tradiţie, consemnată de Origen, vestit părinte al Bisericii (185-255) însă, cf. Psalm 89, 13 „Taborul şi Hermonul întru numele tău se veselesc”, ne spune că pe Muntele Taborului s-a suit Iisus, spre a se schimba la faţă. A luat cu sine numai trei apostoli, ca „din gura a doi sau trei martori să iasă adevărul” (Deut. 19, 15). Acolo sus, în singurătate, Iisus s-a rugat lui Dumnezeu Tatăl ca să le poată arăta acestor apostoli strălucirea sa dumnezeiască, spre a-i convinge, că El este adevăratul Mesia şi Fiul al lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus a fost ascultată, căci în timp ce se ruga, faţa lui a strălucit ca soarele, iar veşmintele lui s-au făcut albe, ca zăpada, în bătaia razelor solare. Strălucirea şi mărirea dumnezeiască, sălăşuită întru Iisus, a răzbit prin materia trupului şi prin hainele sale,vădindu-se în exterior (Gheorghe V., Sf. Evanghelie după Matei, cu comentar, vol. III, Cernăuţi, 1933, p. 524). S-a anticipat astfel mărirea la care avea să ajungă întreaga fiinţă a lui Iisus, după învierea sa din morţi.
Pe neaşteptate şi-au făcut atunci apariţia doi bărbaţi: Moise şi Ilie, care vorbeau, cu Iisus, despre moartea lui în Ierusalim, pentru izbăvirea din păcat a neamului omenesc. Auzind ap. Petru convorbirea despre moartea ce avea să vină asupra lui Iisus şi uimit de admirabila privelişte a căutat să reţină această stare sublimă. A propus să facă trei colibe: pentru Iisus, pentru Moise şi pentru Ilie. O, dar pe dată, un nor luminos i-a umbrit şi cei trei apostoli s-au înspăimântat, auzind cele grăite de însuşi Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit; pe acesta să-l ascultaţi” (Matei 17, 5). La aceste cuvinte, apostolii au căzut cu feţele la pământ. Iisus venind la ei, i-a atins şi le-a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”. Ridicându-se, ei l-au văzut pe Iisus singur, care le-a cerut să nu spună nimănui ce au văzut, până ce Fiul omului nu se va fi sculat din morţi (Matei 17, 7 – 9). Cei de faţă nu se mai puteau îndoi de faptul, că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
Apostolii Petru, Iacob, şi Ioan s-au învrednicit a atinge culmea Taborului şi de a privi strălucirea măririi dumnezeieşti, luaţi fiind cu sine de Iisus. După cuvântul condacului Schimbării la faţă, „în munte te-ai schimbat la faţă, şi pe cât au cuprins învăţăceii tăi mărirea ta, Hristoase Dumnezeule, au văzut”. Apostolii au ascultat cu fidelitate şi au sădit în sufletele lor mesajul dat de Dumnezeu-Tatăl, căci – după înălţarea lui Iisus la cer şi întăriţi prin puterea Sfântului Duh, cu râvnă şi neînfricaţi au propăvăduit Evanghelia lui Hristos „în Ierusalim şi în toată Iudeia şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Au săvârşit aceasta cu riscul suferinţelor muceniceşti şi chiar al morţii martirice. Iacob (numit cel Mare), a fost primul dintre apostoli care şi-a dat viaţa pentru Hristos. „Irod Agripa… a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan” (Fapte 12, 1 – 2).
Cu referire la strălucirea slavei divine de pe Tabor, prin care s-a adeverit că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Evanghelia de la Ioan 1, 14 afirmă: „Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut mărirea Lui, mărire ca a unuia născut din Tatăl, plin de aur şi de adevăr”.
Ap. Petru, care a văzut cu ochii proprii schimbarea la faţă a lui Iisus pe Tabor şi a auzit cele grăite de Dumnezeu Tatăl, relatează evenimentele, după cum zice el: „nu luându-ne după basme meşteşugite, ci văzând mărirea Lui cu ochii noştri. El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din înălţimea slavei un glas ca acesta a venit către el: Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care bine am voit. Şi acest glas noi l-am auzit, pogorânduse din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt” (II Petru 1, 16–18).
Moise şi Ilie, întruchipări de lumină şi foc, au adus mărturie noii Lumini, lui Hristos, care a strălucit pe Tabor, schimbându-se la faţă. Prin Moise s-a dat Legea T.V. şi el a profeţit despre demnitatea de prooroc a lui Mesia (Deut. 18, 5). La Horeb, muntele Domnului, Moise a simţit apropierea prezenţei lui Dumnezeu. Acolo, din rugul ce ardea cu flacără, în desişul de mărăcini, dar nu se mistuia, i-a grăit Dumnezeu, zicându-i: „Descalţă-te de sandalele tale, fiindcă locul pe care stai tu în faţa mea este pământ sfânt”. Moise şi-a ascuns atunci faţa sa, căci s-a temut să caute la Dumnezeu” (Ieşire 3, 1–6). Dumnezeu i-a mai zis lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt” (Ieşire 3, 14). Dumnezeu este fiinţa absolută, adică fiinţa care nu depinde de nimic şi de nimenea; este fiinţa care există prin sine însuşi, care era şi care va fi pururea.
Celălalt martor de pe Tabor, Ilie, este reprezentantul prin excelenţă al profetismului T.V. Cf. Apoc. 11, 6, el a avut putere să inchidă cerul, ca ploaia să nu plouă pe pământ, în zilele prorociei sale, „trei ani şi şase luni şi iarăşi s-a rugat şi cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit roada sa” (iacob 5, 17-18). Retrăgându-se din calea celor ce voiau să-i ridice viaţa, Ilie a ajuns la acelaşi munte Horeb, unde s-a adăpostit într-o peşteră, postind 40 de zile şi 40 de nopţi. La chemarea îngerului, a ieşit în gura peşterii „şi iată Domnul trecea!” neputând să-l privească pe Domnul, Ilie „şi-a acoperit faţa cu mantia sa” (I Regi 19, 11 şi 13). Profetul Ilie s-a învrednicit a nu vedea moartea, ridicându-se de pe pământ, în car de foc.
Spre a corespunde menirii de aici, de pe pământ, precum şi în viaţa ce va să vie, i se cere omului ca prin puterea raţiunii şi cu ajutorul Revelaţiei divine să sporească mereu în cunoştinţa lui Dumnezeu, cerând cu încredere, împreună cu troparul: „Schimba-te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând învăţăceilor Tăi mărirea ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă păcătoşilor lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, dătătorule de lumină”.