Arhiva lunii iunie 2002

Drumul lui Constantin Brâncuşi din ţară, la Paris

De 21 februarie 2001, la împlinirea a 125 ani de la naşterea sculptorului Constantin Brâncuşi, s-a instituit anul omagierii lui, pentru valoroasa sa operă. C. Brâncuşi este cel mai de seamă nume de artist, pe care ţara noastră l-a dat culturii universale (V. G. Paleolog, Tinereţea lui Brâncuşi, Ed. tineretului, Bucureşti, 1967, p. 25). În înşiruirea de mari personalităţi ale neamului nostru, prezentată de Mihai Ralea, începând cu M. Eminescu şi încheind cu H. Coandă, se află şi C. Brâncuşi. Ca unul care s-a ridicat din popor, C. Brâncuşi şi-a asimilat cultura străină, avându-şi creaţia sa proprie, cu care a contribuit la patrimoniul cultural al omenirii şi pentru care – pe drept cuvânt – poporul nostru se poate mândri (Istoria Filozofiei româneşti, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 465).
Din istoria vieţii lui C. Brâncuşi, am stăruit asupra visului său de a afla un „ pălimar de suiş”, excelsior (mai sus, tot mai sus). În consensul tuturor, Italia cu Florenţa ei, era considerată Mecca sculpturală. După absolvirea Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, în anul de satisfacere a serviciului militar, în 1902, fiind la vârsta de 26 ani, în dorul său de ducă, s-a decis pentru a pleca spre Franţa, cu ocol prin Műnchen. Pentru el s-a ivit atunci ocazia favorabilă de a câştiga banii necesari spre a ajunge în termen la Paris, pentru a se înscrie în Ėcole des Beaux – Arts.” Doctorii militari au decis bustificarea lui Carol Davila, în vederea comemorării lui, ca fiind fondatorul învăţământului medical modern din România. Bustificarea i-a fost încredinţată tânărului absolvent şi militar în termen, C. Brâncuşi. Arvunirea era destul de grasă: jumătate din preţul convenit, restul urmând a fi numărat la livrarea lucrării, care ar fi coincis cu data plecării lui Brâncuşi, spre Paris.
Brâncuşi a muncit cu râvnă pentru acest bust, spre a-l putea prezenta la data înainte-stabilită, în condiţii cât mai reuşite. La recepţia, cu exagerată migală, cupa răbdării s-a umplut treptat şi Brâncuşi a izbucnit năvalnic, nemaiputând suporta. Fără salut, a făcut stânga-mprejur şi a plecat. Fără sprijinul material necesar, Brâncuşi s-a văzut cu o straiţă petrecută peste grumaz, cu băţul în mână şi în opinci în drum lung, cu piciorul, spre Paris, zicându-şi: şi aşa, tot mă voi duce! (Paleolog, op. cit., p. 107).
Cu gândul la plata pentru bustul lui Gh. Chiţu, a plecat la Craiova, dar în zadar, căci bugetul prefecturii era secătuit. Între alţii, la Craiova a întâlnit-o şi pe proverbiala bătrână „Plângăreaţa”, care – la plecare – i-a dat o toartă dintr-un cercel de aur şi un pacheţel cu patru piepţi de gâscă afumaţi, făcuţi pastramă, din care – tăind felioare – s-a servit o bună bucată din drum. I-a spus apoi desluşit: „dumneata Costică, să nu semeni cu nimeni, să semeni doar cu Dumnezeu” (Paleolog, op. cit., p. 112). De acolo, s-a dus la Hobiţa, la buna sa mamă. Duioasă le-a fost întâlnirea şi cu amar rămas bun, la despărţire. În continuare, s-a dus la: Tismana, spre a merge apoi de-a dreptul la punctul de frontieră de la Bahna, lângă Vârciorova. În drum, a poposit o noapte la un foc de târlă, sub zidurile ruinate ale mănăstirii Vodiţa.
La postul grăniceresc, Brâncuşi a prezentat paşaportul cu specificarea profesiunii de student, ţinta fiindu-i Franţa. El a intuit invenţiile de luare peste picior ale grănicerului vameş maghiar, răspunzându-i succint şi în consecinţă. Până la Viena a pus trei săptămâni de mers susţinut. Cel mai greu i-a fost până la Budapesta, studenţia ajutându-l să învingă neajunsurile. În drumul său, pentru Viena a socotit un popas mai lung, în scop de învăţătură. Din puţinii bani pe care îi avusese, i-au mai rămas doar câteva coroane. A prăpădit trei perechi de opinci, dar nici una din cele două perechi de ghete, cu talpă dublă. În Viena, repede şi-a găsit de lucru. Duminicile şi una din două săptămâni – cu învoirea patronului – le-a folosit pentru colindarea şi cercetarea muzeelor, fapt apreciat de gazda sa. Viena era bogată în muzee. A lucrat la sculptura în lemn şi a mobilierului.
Primele săptămâni le-a dedicat antichităţilor de artă din Hof Muzeum, luând contact cu sculptura egipteană, despre care avea sumare cunoştinţe din manualele didactice. Colindând apoi prin Muzeul de Etnografie, a cercetat arta popoarelor din estul Europei. Acolo a dat şi de frumoase colecţii de artă populară românească.
Nu fără părere de rău s-a rupt apoi pentru a doua oară de Viena, spre a-şi lua drumul întins spre Műnchen, prin Tirol, pe o cale frumoasă şi pitorească, prin Salzburg unde ştia de la profesorul său de Istorie, Tocilescu, că a fost îngropat Petre Şchiopul, fiul Chiajnei. Trecând de Gmunden, pe un colnic – spre marea lui mirare – a auzit o doină bătrânească gorjenească, cântată din fluier, de un cioban îmbrăcat nemţeşte. Brâncuşi şi-a scos apoi fluierul său nedespărţit din chimirul de la brâu şi a cântat cu foc, spre mirarea ciobanului care i-a spus că e român, bănăţean, pe nume Brediceanu. Brâncuşi a asociat acest nume cu satul Brediceni, unde a făcut ultima clasă de şcoală primară (la 3 km de Hobiţa). Au împărţit merindea unul cu altul, după aceea Brâncuşi luându-şi drumul spre Salzburg. L-a impresionat plăcut omenia tirolezilor şi pioşenia celor din Salzburg faţă de memoria lui Mozart. A avut dorinţa fierbinte, ca şi la Viena, să asculte şi să înţeleagă frumuseţea muzicii culte (Paleolog. Op. cit., p. 118).
La Műnchen, în acea „Atenă a Nordului”, Brâncuşi a dat de o colonie destul de numeroasă de studenţi şi artişti plastici români. Numele lui Brâncuşi a răzbit până la ei şi la ivirea lui s-au bucurat, numărându-l printre ei. De altfel, vestea despre călătoria întreprinsă de Brâncuşi „într-o formă anormal sportivă – pe jos”, până în Franţa, s-a răspândit atât în ţară, cât şi între conaţionalii din străinătate (Paleolog, op. cit., p. 108 şi 118).
Şi la Műnchen Brâncuşi şi-a împărţit timpul: o parte pentru lucrul pe şantier, iar alta destinată muzeelor, trăgând nădejde de învăţături noi. În Pinacotecă a păşit din sală în sală, întâi în şcoala germană, apoi în cele: flamandă, franceză, italiană. Trecând din Pinacoteca nouă în cea veche, a nimerit şi în gliptotecă. La asirieni şi la sobrii egipteni era cunoscută gliptica (arta gravării pietrelor preţioase sau semipreţioase, precum şi mulajele pentru monede şi medalii).
Ca urmare a celor văzute la Viena şi la Műnchen, Brâncuşi va rămâne timp de 20 de ani sub rezerva celor ce l-au emoţionat, regândind să unească lumina şi sculptura, lumina şi materia, în operele sale. De la opera sa sculpturală, Rugăciunea din 1907, Brâncuşi va avea curajul nu numai să o spună, dar şi să o facă.
Din Műnchen a plecat Brâncuşi spre Elveţia, nădăjduind să mai găsească de lucru. Optând pentru a străbate lacul Constanţa cu vaporaşul şi-a vândut pe franci puţini, ceasul dăruit de I. Zamfirescu, fostul său stăpân de băcănie, la terminarea Şcolii de meserii din Craiova. În aceste condiţii a ajuns el la Basel. În acest oraş din apropierea Franţei, angajarea la lucru n-a fost după cum era încredinţat de informatori. Cu bani suficienţi spre a trece frontiera franţuzească, a plecat din Basel. La punctul de trecere în Franţa, vrând să-şi desfacă desagii, spre a-şi arăta bănuţii, vameşul îi zise: „Allez, c’est bon!” (adică e în regulă) şi a păşit astfel pe pământul francez (Paleolog, op. cit., p. 124).
Era la sfârşit de vară şi mergând pe poteca ce se desfăşura în vecinătatea drumului, în apropiere de Lunėville, l-a prins o ploaie cu găleata şi rece, care l-a făcut leoarcă; Brâncuşi n-a găsit posibilitatea de a se adăposti. După trei zile, Brâncuşi era dus cu targa, într-un spital al maicilor din Lunéville. După vorba acestora, Brâncuşi părea mai mult dus printre cei morţi, decât rămas între cei vii. După trei zile disperate, starea sănătăţii lui Brâncuşi începu să se însenineze. Timpul întremării, a încercat Brâncuşi a-l face de folos. Într-o bucată de lemn de soi, a sculptat el un răstignit, pe care văzându-l, maicile au rămas înmărmurite, dându-şi seama că Brâncuşi nu e un om fără căpătâi. Spre a putea merge cu trenul la Paris, i-a cerut telegrafic lui S. Titirez, ospătar la Paris, să-i trimită ceva bani, cu împrumut. Banii trimişi i-au fost număraţi în monede de aur: una de 20, iar alte două de 10. La plecarea din spital, le-a lăsat maicilor un gălbior de zece, drept mulţumire pentru buna îngrijire şi pentru săraci. În schimb, el a primit o iconiţă sfinţită, să-l fereacsă de rele. După două zile, Brâncuşi cobora din tren, la Paris.
Prin sine însuşi porni Brâncuşi la împlinirea dezideratului său care era: Ėcole des Beaux Arts. Apariţia sa printre conaţionali la Sc. de Arte Frumoase din Paris a stârnit curiozitate, pentru năstruşnicia de a stăbate atâta drum cu piciorul, pe jos.
Pentru admiterea în Şc. De Arte din Paris, Brâncuşi s-a decis să-i facă bustul responsabilului „G” (Gustave) al restaurantului Chartier din Paris, fără ca el să ştie. Acesta era o namilă poruncitoare şi cu care nu putea fi de glumit. Odată confecţionat, bustul depăşind cu ceva mărimea naturală a Girantului „G”, în deplină taină, pus într-o cotigă (cărucior) pe două roţi, împinsă cu braţele, a fost dus spre a fi înfăţişat temutei comisii. Comisia a apreciat, că sculptorul a mers de-a dreptul la subiect, cu o mână sigură, nimic nefiind nepotrivit. Maeştrii judecători ai concursului au fost cuceriţi de deplinătatea realizării şi şi-au dat seama, că Brâncuşi nu era un începător, ci un virtuos al modelajului, de care va trebui să se ţină seama. Primirea lui la „Salonul de Selecţii” a fost cea dintâi consacrare, aceasa fiind un grad ierarhic, râvnit de artiştii care vânau diplome şi menţiuni de onoare (V.G. Paleolog, op. cit., p.131). Mica lume românească era cucerită de mândria evenimentului, numele lui Brâncuşi fiind purtat din gură în gură. Un român neştiut şi neproptit a reuşit să se impună în faţa unui juriu de prestigiu, exigent şi temut.