Arhiva lunii mai 2002

Discuţiune despre întâietate între apostoli

Despre împărăţia cerurilor a grăit cu glas profetic Ioan Botezătorul, celor ce au venit la el în deşertul Iudeii. Cu îndemnul: „pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) şi-a început Iisus activitatea sa mesianică pe pământ.
După schimbarea Sa la faţă, mergând la Capernaum, i-a întrebat Iisus pe ucenicii săi, despre ce au vorbit între ei pe cale. Ei însă nu i-au răspuns, căci „se priciseră unul cu altul” (adică se certară) care dintre ei este mai mare în împărăţia cerurilor (Marcu 9, 34). Această împărăţie o socoteau a fi asemeni împărăţiilor de pe pământ, ei fiind obsedaţi de gândul de a-şi asigura din timp un loc cât mai de frunte, la scaune cât mai înainte.
La rândul lor, ucenicii l-au întrebat pe Iisus: „Cine este mai mare în împărăţia cerurilor?” A luat atunci Iisus un copil pe care l-a aşezat în mijlocul lor şi apoi luându-l în braţe, le-a grăit: „De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 1–3). Simion Metafrastul, scriitor bisericesc din sec. al X-lea, spune că acest copil a fost Ignatie, care ulterior a devenit discipol al apostolului Ioan. Ajuns apoi episcop al Antiohiei, pentru credinţa sa, în anul 107 a fost martirizat. Bbiserica îl sărbătoreşte în fiecare an, în ziua de 20 decembrie, ca sf. Ignatie Teoforul, cu înţelesul de a fi fost purtat în braţe de Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Apostolii Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedei, prezenţi împreună cu Simon-Petru în grupul de trei la învierea fiicei lui Iair şi la schimbarea la faţă a lui Iisus, cu gânduri la locuri de frunte în împărăţia cerurilor, n-au îndrăznit să-i ceară direct lui Iisus, astfel de favoruri. I-au cerut însă mamei lor, ca ea să mijlocească astfel de cerere către Iisus. Salomi, mama fiilor lui Zevedei, femeie evlavioasă, demnă de toată consideraţiunea, prin cererea ei – de fapt – viza mai puţin înălţarea fiilor săi, dar mai cu osebire, dorea să le asigure legătura lor pe vecie cu Mesia – Hristos, căruia şi ea i-a închinat întreaga sa viaţă. Venind la Iisus, împreună cu cei doi fii ai săi, i s-a închinat şi i-a cerut ca unul dintre fii să stea de-a dreapta, iar celălalt de-a stânga Sa, întru împărăţia Sa. Întorcându-se spre Iacob şi Ioan, le-a zis Iisus: „Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi oare să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă botez?” Prin acestea, Iisus înţelegea paharul patimilor şi botezul sângelui Său pe cruce. La acestea, cei doi apostoli au dat răspuns afirmativ, acceptat de Iisus, care ştia ce aveau să pătimească amândoi. Pentru credinţa în Hristos, Iacob avea să fie ucis cu sabia de către Irod Agripa, iar Ioan – în îndelungimea sa de zile – avea să sufere chinuri, fiind închis şi bătut cu nuiele (Fapte 12, 1–2 şi 5, 40). În a sa scriere polemică, De praescriptione haereticorum, Tertulian (160–222), mare scriitor bisericesc, spune că ap. Ioan a fost aruncat într-un vas cu ulei fierbinte (Gheorghiu, Sf. Evanghelie după Matei, vol. III, Cernăuţi, 1933, p. 587). Mai apoi a fost exilat în ostrovul Patmos, părtaş fiind la suferinţe şi la răbdare care sunt pentru cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus (Apoc. 1, 9).
Cu toate acestea, le-a zis Iisus: „a şedea de-a dreapta şi de-a stânga mea, nu este al meu să dau, ci se va da acelora cărora s-a pregătit de către Tatăl meu” (Matei 20, 23). Auzind acestea, ceilalţi apostoli s-au supărat pe Iacob şi Ioan, că au cugetat în sinea lor să ajungă a fi mai mari peste colegii lor de apostolie. Spre a le spulbera aceste gânduri sinistre şi spre ai linişti, Iisus le-a arătat că în împărăţia Sa lucrurile nu se vor desfăşura ca în împărăţia acestei lumi. Domnii pământului îi stăpânesc pe supuşii lor cu putere; au asupra lor chiar şi dreptul de viaţă şi de moarte (jus de tergo vitaque). Între voi nu va fi aşa: „care între voi va vrea să fie întâiul să fie sluga voastră, după cum şi Fiul omului n-a venit ca să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea sufletul său preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Matei 22, 27–28). Lămurirea dată de Iisus – în parte – fiilor lui Zevedei, precum şi tuturor apostolilor, se bucură de claritate şi este suficientă.
Cu toate că la Cina cea de taină, apostolului Ioan i s-a îngăduit să-şi plece capul pe pieptul Mântuitorului (Ioan 21, 20) şi iarăşi numai apostolii: Petru, Iacob şi Ioan au fost luaţi cu sine de Iisus în Ghetsimani, nici în ultimele clipe dinaintea patimilor, Iisus n-a oferit locuri de întâietate în împărăţia sa. În Evanghelia de la Luca, se arată că după ce apostolii s-au întrebat unul pe altul asupra celui ce-l va vinde pe Iisus, „s-a iscat între ei o pricire: cine dintre ei se pare că e mai mare?” Iisus i-a lămurit prin cuvinte asemănătoare celor de la Matei 20, 25. „Eu în mijlocul vostru sunt ca unul care slujeşte. Voi sunteţi acei care aţi stăruit cu mine în ispitele mele şi Eu vă dau vouă la mână împărăţia, precum mi-a dat-o mie Tatăl meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa mea, întru împărăţia mea şi să şedeţi în jeţuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil (Luca 22, 27–30). Iată deci atitudinea Mântuitorului faţă de toţi apostolii, fără prerogative privind pe unul sau pe altul, dar toţi cu aceleaşi drepturi, în deplină egalitate, în împărăţia cerurilor.
După mărturisirea de credinţă, făcută de ap. Petru în numele tuturor apostolilor, li s-a părut unora că numai lui i-ar fi dat Iisus puterea şi unele drepturi, exprimate prin cuvintele: „Orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 19). Puţin după aceea, Iisus a dat tuturor celor doisprezece apostoli, aceeaşi putere atribuită prin cuvintele de la Matei 18, 18.
Ieşind de la Cina cea de taină, cu toţii au cântat laude şi s-au dus la Muntele Măslinilor. Adresându-se apostolilor, Iisus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi vă veţi sminti întru mine…” luând cuvântul, ap. Petru a zis: „Dacă toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Adevăr grăiesc ţie – i-a răspuns Iisus – că în noaptea aceasta, mai nainte de cântatul cocosului, de trei ori te vei lepăda de mine” (Matei 26, 30–34).
În consecinţă, i-a mai adăugat Iisus lui Petru: „… Simone, iată Satana v-a cerut pe voi, să vă cearnă ca pe grâu. Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi (Luca 22, 31–32). Nu este aci vorba de vreo supremaţie a apostolului Petru asupra celorlalţi apostoli. În contrast cu cele afirmate şi făgăduite de apostolul Petru, el era cel mai vizat a fi ajutat, spre a nu cădea în ispită. În concordanţă cu spiritul de umanitate şi de dragoste faţă de aproapele, era legiuit să i se pretindă apostolului Petru să nu se gândească doar la sine, ci şi la confraţii săi de apostolie, tentaţi a cădea în aceeaşi ispită. Iată de ce, nici acest context nu este în sprijinul pretinsului primat de jurisdicţie al apostolului Petru, pe care i l-ar fi atribuit Iisus.
După învierea Sa din morţi, arătându-se Iisus încă o dată ucenicilor la Marea Tiberiadei, între altele, i s-a adresat apostolului Petru cu întreita întrebare dacă îl iubeşte, spre a-l reintregra în slujba apostoliei, din care căzuse, prin întreită lepădare. A mărturisit atunci, ap. Petru că îl iubeşte pe Iisus. Drept urmare, i-a răspuns Iisus: „Paşte mieluşeii mei,… paşte oile mele!” (Ioan 21, 15–17). Şi aceasta a fost interpretată stângist şi tendenţios de către unii, ca o prerogativă atribuită numai apostolului Petru, căruia i s-ar fi dat de către Iisus un primat de jurisdicţie.
Tradiţia Bisericii creştine ne arată că ap. Petru nici n-a exercitat şi nici nu şi-a atribuit un primat de jurisdicţie. Nici ceilalţi apostoli nu i-au recunoscut apostolului Petru un astfel de primat. Însuşi ap. Petru a spus, că faţă de ceilalţi păstori sau presbiteri ai turmei lui Dumnezeu este împreună păstor şi împreună presbiter (I. Petru 5, 1).
La rândul său, ap. Pavel, ultimul intrat în rândul apostolilor, a spus despre sine: „Eu socotesc că întru nimic n-am rămas mai prejos decât cei mai de frunte apostoli” (II. Cor. 11, 5). Mai mult decât aceasta, acelaşi apostol a spus: „Când Chefa (adică ap. Petru) a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare” (Galateni 2, 11).
În consecinţă, fără tăgadă afirmăm, că Hristos n-a atribuit prerogative nici unuia dintre apostoli, deci nici apostolul Petru nu i-a oferit primat de jurisdicţie. Ca urmare, nici unul dintre episcopi, urmaşi de drept ai apostolilor, nu-şi poate revendica primat de juristicţie în Biserica lui Hristos. În Biserica drept-măritoare, stăpâneşte învăţătura ca episcopilor, fără deosebire, li s-a dat acelaşi dar al Sfântului Duh, oferit de Mântuitorul, prin sfinţii apostoli, bisericeşte fiind egali între ei.

Astăzi pe mânz de asin, intră în Ierusalim Hristos Domnu!

După datină, Sfânta Fecioară Maria, împreună cu dreptul Iosif, l-au dus pe Iisus, în vârstă de 12 ani, la Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor. Şi în anii de propovăduire a Evangheliei sale, a mers Iisus cu apostolii săi, ca pelerini, la Ierusalim, cu ocazia zilelor de sărbătoare. După învierea lui Lazăr, cel mort de patru zile, s-a dus Iisus la Ierusalim, dar nu ca un pelerin neştiut, ci întovărăşit de admiratori, de femei evlavioase, de apostolii săi, nu numai datorită minunii săvârşite în Betania, dar şi spre a-i asculta învăţătura şi eventual spre a asista la o altă răsunătoare minune.
Plecând din Betania, doi dintre ucenicii săi au fost trimişi în sătucul Betfaghe de la poalele Muntelui Măcinilor, să aducă de acolo o asină, împreună cu mânzul pe care aveau să-i găsească legaţi. Cu certitudine stăpânul acestor animale era un bun cunoscut şi prieten al lui Iisus. Domnul Hristos ţinea să parcurgă distanţa până la Ierusalim, de aprox. 2,5 km, călare pe mânzul asinei, „pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată” (Luca 19, 30), spre a se împlini ceea ce s-a spus prin profetul Zaharia (9, 9): „Spuneţi fiicei Sionului: iată împăratul tău vine la tine blând şi călare pe asină şi pe mânz, fiul celei de sub jug” (Matei 21, 5) şi cf. Isaia 62, 11.
Făcând aceasta, ucenicii şi-au pus veşmintele pe mânzul asinei şi Iisus a şezut pe ele. Văzându-l pe Domnul călare, mulţimea s-a însufleţit şi şi-a aşternut hainele în calea lui, pe bolovănişul drumului, presărând flori pe drum, ca să fie cât mai solemnă intrarea în Ierusalim. Localnicii, cu ramuri de finic în mâini, l-au întâmpinat pe Iisus cu bucurie, dovedindu-şi devotamentul şi dragostea lor faţă de Alesul Părintelui ceresc. Toată mulţimea l-a aclamat cu însufleţire, prein cuvinte ale psalmistului (118, 26) care a întrevăzut cu ochii sufletului său, cele ce aveau să se întâmple; „Osana Fiului lui David; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cel de sus!” (Matei 21,9). În marele entuziasm, convoiul se îndrepta spre templul din Ierusalim. Numai fariseii făceau opinie separată, protestând pentru cuvintele prin care era omagiat Iisus, cerându-i să-şi certe ucenicii. „De vor tăcea aceştia – le-a zis Iisus – pietrele vor striga”, (Luca 19,40).
Fariseilor, care se socoteau – în mod formal – că sunt fii ai lui Avraam, le-a zis Iisus: „Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Matei 3, 9). Diavolului, care ispitindu-l pe Iisus, i-a cerut ca din pietre să facă pâini, i s-a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 3 – 4).
S-a întristat atunci Iisus pentru trista soartă, ce avea să vină asupra Ierusalimului. Auzind ierusalimitenii, că Iisus este profetul din Nazaret, s-au temut, la gândul, că ar putea ajunge în conflict cu stăpânirea romană.
Iisus a ajuns la templul din Ierusalim, cu cele mai adânci simtăminte de smerenie şi de devotament faţă de Părintele său ceresc, spre a se arăta ca adevăratul miel pascal, care ridică păcatul lumii. Spre marea surprindere, în curtea exterioară a templului era mulţime de negustori care ofereau publicului spre vânzare tot felul de animale. Erau acolo zarafii – schimbători de bani – care, în serviciul lor, exploatau lumea în cel mai nemilos şi neomenos mod. Îşi ofereau serviciile în mod gălăgios, fără sfială şi fără frică de Dumnezeu. Iisus a fost indignat pentru toate cele văzute. A alungat el atunci din curtea templului pe toţi vânzătorii şi cumpărătorii de bani, cu amărăciune zicând, după cum este scris (Isaia, 7): „Casa mea, casă de rugăciune se va chema, dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari” (Luca 19, 46) şi cf. Ieremia 7, 11. La porunca lui Iisus, toţi cei care au necinstit incinta templului au ieşit dintr-însa, fără să fi cutezat a se opune. Pe cei neputincioşi, pe orbi şi pe ologi, Iisus i-a tămăduit în mod miraculos. La cele întâmplate, copiii care erau de faţă, au răspuns aclamându-l pe Iisus cu cuvintele: „Osana Fiului lui David!” (Matei 21, 15) ceea ce i-a supărat pe mai marii preoţilor şi pe cărturari, care i-au zislui Iisus să-şi dea seama ce zic ei. La acestea, a adăugat Iisus: „Au niciodată n-aţi citit, că din gura copiilor şi a celor ce sug întocmi-vei laudă?” (Matei 21, 16) şi cf. Psalm 8, 3), fapt pentru care Domnul s-a bucurat.
Curăţirea templului, istorisită de către evangheliştii sinoptici, a avut loc la finele activităţii mesiatice a lui. Ea nu este aceeaşi cu cea relatată în Evanghelia de la Ioan, cap. 2, care a avut loc la începutul activităţii mesiatice a lui Iisus. În prima curăţire, le-a reproşat celor din templu, că fac negustorie şi le-a zis Iisus sinedriştilor care-l ameninţau: distrugeţi acest templu şi în trei zile îl voi reface. Iisus făcea aluzie la moartea sa pe cruce şi la învierea sa de a treia zi. La ultima curăţire, le-a reproşat celor care au necinstit templul, că din casa lui Dumnezeu au făcut peşteră de tâlhari şi prin vindecarea în mod miraculos a orbilor şi ologilor le-a arătat Iisus potrivnicilor cine este El. Iată deci aspecte distincte ale celor două cazuri de curăţire a templului, pentru care nu pot fi identificate (Gheorghiu V., Sf. Evanghelie după Matei, cu comentar, vol. III Cernica, 1933, p. 601). Despre … care le-a cerut apostolilor săi să fie înţelepţi ca .. şi blânzi ca porumbeii.. (Matei 10, 16). A. Huonder spune că i-ar fi tratat .. cu blândeţe pe negustorii de porumbei. Iisus, …şi-a făcut un bici … ştreanguri, le-a zis negustorilor de porumbei……”Luaţi acestea de …(Ioan 2, 16). Despre prima încercare a Mântuitorului de curăţire a templului spune Huonder – că a avut un rezultat…. Ca urmare, Mântuitorul s-a văzut silit să facă a doua curăţire a templului, curăţirea relatată de evangheliştii sinoptici (Huonder …). La picioarele Mântuitorului, vol. I, prelucrare de …. Moşoiu, Sibiu, 1927, p. ….. şi 189 – 190).
În biserica noastră ortodoxă, în Sâmbăta lui …., din preziua Duminicii Floriilor, se face pomenirea morţilor, a bunilor … străbunilor, a moşilor strămoşilor şi a altora din neamul propriu, trecuţi din această viaţă. Creştinii ….. se îngrijesc, la această dată, de curăţirea şi orânduirea mormintelor înaintaşilor şi le înfrumuseţează cu stâlpări. În continuare, în Vinerea mare se aprind lumânări pe morminte, pentru ca ….. în mormânt cu Hristos, … răstignit pe cruce, să şi … cu Hristos, cel care a ieşit din mormânt, a treia zi. Acesta este timp ….. cu bogată semnificaţie religioasă, pentru pomenirea după cuviinţă a înaintaşilor.
Înainte cu opt decenii, după masa Sâmbetei…., înaintea în vacanţa de Paşti, elevii erau duşi cu stâlpări, în corpore, la cimitirul bisericii sub supravegherea dascălilor, cântând „Versul Floriilor”, pe armonizarea lui Timotei Popovici: „Veniţi cu toţi dimpreună ∕ Să-mpletim şi noi cunună ∕ De odrasle înflorite, ∕ Şi de stâlpări înverzite. ∕ Pe Iisus să ntâmpinăm ∕ Şi lui să ne închinăm. ∕ Şi ale noastre veşminte ∕ Să le aşternem înainte. ∕ Că azi pe mânz de asin ∕ Intră în Ierusalim ∕ Hristos Domnul cu blândeţe, ∕ pe popor ca să-l înveţe. ∕ Azi pe Domnul să-l mărim ∕ Şi cu toţi să preamărim ∕ Duminica Florilor ∕ Mult dorita tuturor ∕ …” Stâlpările duse au fost aşezate pe mormintele eroilor patriei, pe care, sub supravegherea şi îndrumarea dascălilor, tot elevii le-au curăţit şi aranjat.
Ceea ce au făcut cu cinste dascălii din trecut, educaţi în şcoală confesională, ortodoxă, este posibil de realizat şi azi, prin cateheţii şcolilor noastre. În Duminica Floriilor, creştinii dreptcredincioşi duc stâlpări la biserică şi se asociază sufleteşte cu cei ce-l aclamă pe Iisus din ceruri, ca odinioară la intrarea solemnă în Ierusalim.
Dezicem uzanţa de a neglija tradiţia ortodoxă bogată în conţinut, în schimb mergând în pas cu confesiunile apusene. Din spirit practic, acestea comemorează morţii lor la 1 noiembrie, început de toamnă târzie, fără semnificaţie religioasă, ducând la morninte ultimele flori, ultimii trandafiri, până nu le-a căzut şi ultima petală.
Văzându-te pe tine, Doamne Iisuse Hristoase, că intri în sfânta cetate, popoarele au purtat stâlpări, te-au lăudat pe tine. Stăpânul tuturor, ca şi când ai fost pe Heruvimi. Să-i strigăm şi noi, astăzi: Osana, celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, cel ce ai venit şi iarăşi vii întru numele Domnului.