Arhiva lunii septembrie 2001

Gala Galaction

În acest an, 2001, s-au împlinit patru decenii de la trecerea la cele veşnice a lui Gala Galaction. Era prea bine cunoscut cu chipul său patriarhal, cu barba-i albă ca zăpada. Alături de C. Hogaş şi alţii, G. Galaction a fost clasat de către G. Ibrăileanu între scriitorii care au dezvoltat unele teme tipic proporaniste, respectând principiul estetic elementar, de la rigorile căruia arta nu se poate sustrage (Istoria Filozofiei româneşti, vol. II, Ed. Acad. Rom., Bucureşti, 1980, p. 97 şi 99). Acelaşi critic literar l-a considerat pe G. Galaction ca fiind un scriitor foarte original, cu o concepţie de creştin ortodox asupra vieţii, care prin remarcabilul său talent de nuvelist, s-a bucurat curând de consacrarea literară, făcându-i-se un loc de prim rang în evoluţia epicii româneşti (G. Galaction, Antologie îngrijită de T. Vârgolici, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 10-11).
Gala Galacton, pe numele său adevărat, Grigore Pişculescu, s-a născut la 16 aprilie 1879, în comuna Dideşti, jud. Teleorman, într-o familie de mici arendaşi agricoli. Din anii copilăriei a nutrit sentimente şi atitudini, care – pe măsură ce a înaintat în vârstă – s-au dezvoltat, evidenţiindu-se apoi în opera sa. Din familiile foştilor robi mănăstireşti, ai schitului de călugări din Dideşti, şi-a avut el primii prieteni. De acolo a prins el sensul noţiunii de rob şi mai târziu sensul noţiunii de libertate (T. Vârgolici, în Prefaţa operelor alese ale lui G. Galaction, Ed. pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956, p. 6-7).
Contactul cu creaţia populară pe care G. Galaction l-a avut în anii de şcoală elementară, i-a încălzit sufletul, i-a promovat gustul pentru frumos, afinitatea pentru curăţenia morală şi dragostea faţă de oamenii simpli. Ca elev al liceului Sf. Sava din Bucureşti, şi-a legat sentimentele sale şi ideile sale de fapte concrete din viaţa socială, dedicându-se creaţiei literare, care a ajuns astfel pe primul plan al preocupărilor sale. În acea perioadă a legat el prietenii cu N. D. Cocea şi T. Arghezi, care aveau să dureze întreaga viaţă.
În 1897, cu o atitudine laică faţă de viaţă, G. Galaction a intrat în Facultatea de Litere şi Filozofie. Aflându-se însă în faţa unor probleme noi, acestea au condus la schimbarea de atitudine. În 1899 a părăsit Facultatea şi s-a înscris la Facultatea de Teologie. După zece ani, a reuşit să fie promovat doctor în Teologie. Din punct de vedere literar, această perioadă a fost mai puţin fecundă, căci – după spusele sale – “a stat la marginea holdelor literare” (Prefaţă la Opere alese, p. 9).
Din 1909, ca defensor eclesiastic (adică procuror bisericesc) al episcopiilor Olteniei şi Curţii de Argeş, G. Galaction a străbătut regiuni pitoreşti, cunoscând oamenii cu păsurile şi nevoile lor, care au redeşteptat puternice sentimente în sufletul său. S-a pătruns de bogăţia şi farmecul creaţiei populare. A cules astfel un valoros material de viaţă pe care l-a fructificat apoi în creaţia literară, pusă pe primul plan. În opera sa s-au reliefat, ca trăsături specifice: sentimentul de umanitate şi protestul faţă de tot ceea ce era întunecat. A reuşit să expună în formă artistică poveştile ascultate în anii copilăriei. A devenit colaborator la marile ziare, precum şi al revistelor de seamă. În 1914 a publicat volumul de nuvele “Bisericuţa din Răzoare”, pentru care i s-a acordat premiul Academiei Române. În 1916, i-au apărut alte două volume de nuvele: “Clopotele din Mănăstirea Neamţu” şi “La ţărmul mării”.
Anii de teologie au condus la evidenţierea în mod pregnant, în scrisul său, a atitudinii teologice faţă de viaţă. În 1922, la vârsta de 43 de ani, G. Galaction a intrat în cinul preoţesc, militând pentru dreptate şi adevăr. Eticii laice şi nedreptăţilor sociale, le-a opus el creştinismului primar, înclinat spre soluţionarea durerilor populare, păstrând nestinsă în sufletul său, dragostea faţă de popor.
Între marile realizări ale lui Gala Galaction, la loc de frunte se înscrie tălmăcirea Sfintei Scripturi, împreună cu pr. prof. univ. Vasile Radu, ambii exegeţi înrudiţi. Vasile Radu a tradus V.T., din ebraică, iar G. Galaction a tradus T.N. direct din greceşte (Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, 1977, p. 211). Traducerea a fost urmată de tipărirea ei, ca jertfă aleasă, adusă la Curţile Templului. Ca tot ce este pământesc şi omenesc şi graiul omului îşi are nestatornicia şi fluiditatea sa, ceea ce impune cu necesitate traducerea Bibliei într-o limbă literară cuvenită. În consecinţă, traducătorii s-au ferit de a aduce în noua traducere a Bibliei toate arhaismele Bibliei de la 1688 şi s-au ferit de modernismul traducătorilor neolatinişti. Traducătorii au fost pătrunşi de menirea de a pune Biblia la îndemâna tuturor fiilor neamului nostru, de la colibe până la palate, de la opincă până la vlădică, de la elevi şi studenţi până la exigenţii critici literari, căutători ai poeziei (Prefaţă la Biblia, Ed. pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1938, p. IX-X).
Pentru meritele dobândite în vasta sa activitate, în 1947, G. Galaction a fost ales ca membru al Academiei Române; a intrat deci în rândurile “nemuritorilor”.
Ca şi în nuvelele şi în articolele sale, de asemenea în romanele: “La răspântie de veacuri”, “Roxana”, străbate un vibrant sentiment de umanitate, năzuind pentru idealul de viaţă, întemeiat pe cinste şi demnitate , dreptate şi libertate, opunându-se faţă de tot ceea ce este întunecat. Prin conţinutul de idei şi prin mijloacele măiestrite de turnare, uzând de alese imagini artistice, G. Galaction şi-a dobândit un binemeritat loc între creatorii de frumos ai literaturii noastre. Cât despre arta adevărată, aceasta are ţelul înalt al slujirii oamenilor. În scrierile sale se remarcă un patos lăuntric, de nuanţă lirică, servindu-se de haina meditaţiei şi a contemplaţiei (T. Vârgolici, în Prefaţa la Opere alese, p. 26-27).
Militant neobosit al ideii de umanitate, în anul 1935, Gala Galaction a ajuns şi în Timişoara. Pe pământ bănăţean, românii au vieţuit şi cu etnici sârbi. Spre a-şi aduce contribuţia la buna înţelegerii între etnii, de aceeaşi credinţă ortodoxă, G. Galaction a recurs la frumoasa sa nuvelă “De la noi la Cladova”, cu conţinutul adecvat specificului locului. Preotul Tonea, de la noi, era “tânăr şi frumos ca stareţul Iakint din Kruşedol”, preot vrednic, cu cucernică tresvie sufletească. Creştin cu inima curată, cel mai vrednic de pe plaiurile Mehedinţilor, şi-a păstrat inima vas curat.Trecând printre norod, creştinii se întreceau să vie să-i sărute mâna.
În Duminica Tomii, după Sf. Liturghie, a venit la el un cunoscut, jupân Traico, negustor bogat din Cladova sârbească, însoţit de frumoasa şi tânăra sa nevastă, Berivoje. Într-acel ceas al nenorocirii, sârbul l-a rugat pe părintele să-i dea cu împrumut o mie de franci. Pentru dobândă, urma ca la Sân-Petru, părintele să meargă la Cladova. În plină vară, iată-l pe părintele Tonea cu sfintele daruri la piept, cu epitrahilul şi Evhologiul, pe timp de noapte, gata să urce în corabia mult încercată, spre a trece Dunărea, în răspărul primejdiei, lăsând acasă soţia cu cei cinci copii ai lor. La Cladova, în casa lui jupân Traico, părintele Tonea a ajuns în noianul ispitei. Legământul de ostaş al lui Hristos depus la taina preoţiei i-a fost bun sfătuitor şi pavăză ocrotitoare, în clipele în care ispita a stăruit deasupra lui ca sabia ameninţătoare a lui Damocle.
În toamnă, când rândunelele se ridicau în stoluri spre a o lua spre miazăzi, părintele Tonea era aşteptat la Cladova spre a o pregăti creştineşte pe Berivoje, care se sfârşea treptat pe picioare. Cu simţămintele răvăşite, părintele Tonea în gura lumii n-a ajuns şi nici nu şi-a călcat legământul faţă de Hristos.
G. Galaction a cucerit auditoriul timişorean, care şi-a întipărit în suflet chipul lui de Matusalem al zilelor noastre.
L-am cunoscut pe părintele G. Galaction, prof. univ. de Teologie, în februarie 1943. Ieşind de la proba orală a examenului de capacitate, într-o sală de curs a Universităţii din Bucureşti, am asistat la prelegerea sa de Exegeneză. Reţin ingenioasa comparaţie, prin care redeşteptarea celui căzut şi înnoirea lui morală a asemuit-o cu regenerarea copacului, care fiind tăiat, prin întoarcere violentă, din rădăcini odrâsleşte din nou şi vlăstarii lui nu contenesc (Iov 14, 7).
După patru ani l-am reîntâlnit în Cluj şi m-a invitat să particip la simpozionul ce avea să se ţină la Teatrul Naţional. Pentru susţinerea aceleiaşi idei de umanitate, în expunerea sa a pornit de la Cimbrii şi Teutonii, grupări etnice care î.H. locuiau la gurile Elbei şi în peninsula Iutlanda. Popoare războinice, s-au confruntat cu Romanii (învingători în primul război şi învinşi în al doilea). Cele două grupări etnice au avut frecvente neînţelegeri şi confruntări între ele. Singura cale de înţelegere şi de liniştire le-a fost pe calea muzelor, patroane ale artelor liberale. Pornind de la aceste considerente, pentru susţinerea ideilor sale, s-a servit de nuvela sa “Vioara lui Hugolin”.
În nuvelă este vorba despre vizita la părintele Tarsicius, parohul unui sat de la cotitura pe care Dunărea o face în Ungaria printre munţi. Preot catolic, cu nume teuton şi cu străbuni francezi, Tarsicius era un devotat patriot maghiar, dar menţinându-se la înălţimea şi nobleţea universalismului creştin. În arhiva parohială se păstra un document, despre o poveste de dragoste. Înainte cu aprox. şaptezeci de ani, la castelul în ruină, deasupra satului, într-un pavilion, trăia un silvicultor, Madarassy, împreună cu mama sa şi singura lui fiică, numită Celestina, geniu muzical, care cânta la violoncel, instruită fiind de bunica sa. Într-o zi de primăvară, a sosit la ei o rudă depărtată, Hugolin, băiat frumos, elev silvicultor, născut la Triest, jumătate maghiar, jumătate italian. Adusese cu sine o vioară, închisă într-o lădiţă. Cu modeste posibilităţi, Hugolin cânta la vioară, pe ruinele castelului, de dimineaţa până seara. Cu plăcere, Celestina, îi asculta muzica şi uneori cânta şi ea la violoncel. La mijlocul verii, lăsând vioara în sicriaşul ei, a spus că merge la Buda-Pesta; s-a dus şi dus a fost. După o vreme de aşteptare, Celestina a deschis cutia şi luând vioara, a pus-o la piept şi a început să cânte. O legătură tainică s-a înfiripat între ea şi vioara măiastră, încât în scurt timp ea a ajuns a fi geniala interpretă a acelor văi. În acest timp, Hugolin a ajuns la un baron bătrân, ca maestru al apelor şi al codrilor. Recunoscut a fi nepot de conte veneţian, Hugolin a reuşit a se căsători cu nepoata baronului. La rândul ei, Celestina, pornind din cuibul ei, împreună cu alţi cântăreţi, au ajuns şi la Buda-Pesta. Acolo, la unul dintre concertele date, sfârşind una dintre rapsodii, într-o lojă din apropierea podiumului, l-a recunoscut pe Hugolin, alături de frumoasa sa soţie. Cu vioara în sicriaş, s-a dus la el şi i-a spus: Înainte cu cinci ani aţi uitat la castel această vioară; i-a predat-o şi chiar în noaptea aceea, Celestina a plecat din Buda-Pesta. De atunci n-a mai cântat. S-a călugărit şi şi-a sfârşit viaţa într-o mănăstire din Ţara Sfântă.
Prin atitudine sa teologică faţă de viaţă, în noţiunile de adevăr, de bine şi de frumos (kalokagathie), G. Galaction a căutat să armonizeze virtuţile creştine cu frumuseţile fizice. Ca un corolar, la toată strădania sa de scriitor, G. Galaction avea să spună: “Am voit pururea să aduc la altarul Domnului, tot ce am putut să culeg din grădina mea, chiar dacă n-am nimerit totdeauna florile cele mai cuviincioase” (în întroducere la vol. de nuvele “Bisericuţa din Răzoare…”. Edit. Socec, Bucureşti, p. 26).
În publicistică, G. Galaction şi-a sintetizat atitudinea militantă de apologet creştin, vădită după hirotonisire.
În romane, a extras din creştinismul primar sensurile cu aspect social şi uman, referitoare la durerile populare. Creştinismul din romane preconizează iubirea de oameni aflaţi în nevoi şi în suferinţă, echitatea socială, toleranţa şi convieţuirea paşnică dintre neamuri de religii şi naţionalităţi diferite. Pătrunde în clocotul vieţii, în complexitatea problemelor, aplicând intenţiile moralizatoare pe fapte capabile să spună ceva cititorului sau auditoriului, spre a-l atrage şi spre a-l emoţiona. Acestea s-au vădit în romanul “Papucii lui Mahmud”, pe care G. Călinescu l-a apreciat ca pe o scriere foarte valoroasă, de izbândă stilistică, dar şi o scriere morală, bună de pus în mâinile tinerilor. L-a apreciat pe Gala Galaction ca pe unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai stilului artistic din literatura română (G. Galaction, Antologia citată, p. 17-18).
În 1946, la aniversarea a 50 de ani de activitate şi în 1954, la cea de 75 ani ai vieţii, criticii şi istoricii literari, scriitorii şi cititorii l-au omagiat în cuvinte de aleasă simţire, ca pe o pildă şi un simbol al prezenţei sale între semeni şi poporul lui.
A trecut din această viaţă la 8 martie 1961, după o grea şi îndelungată boală, fiind înmormântat la mănăstirea Cernica, an în care a murit şi Mihail Sadoveanu, Ceahlăul prozei româneşti.