Arhiva lunii iunie 2000

Interesul lui Mihai Eminescu pentru ştiinţe

În afară de poezii, Luceafărul poeziei noastre a dovedit interes pentru ştiinţe. Aceasta ar părea a fi curios, dacă nu i s-ar cunoaste firea însetată după absolut. Ca student la Viena (1869), Eminescu şi-a ales exclusiv prelegeri de Filozofie. Prietenul tău, N. Tenciu, profesor la Academia tehnică, l-a îndrumat pe Eminescu spre chimie. Participând la lecţiuni de anatomie şi de fiziologie, Eminescu a prins slăbiciune pentru ştiinţele naturale. Spirit speculativ fiind, şi împins de nevoia de unitate în explicarea universului, a căutat Eminescu abstracţiunile necesare în fizică şi apoi în astronomie (I. Slavici, Amintiri, Cluj, 1967, p. 118). Mărturii despre aceste preocupări sunt însemnările consemnate în caiete după publicaţiile ştiinţifice din „Annale der Chemie und Pharmazie”. Faptul că legile acestor ştiinţe erau exprimate în ecuaţii numerice, l-a determinat pe poet să se adâncească la studiul matematicilor, spre a pătrunde misterele calculului diferenţial (G. Călinescu, Viaţa lui M. Eminescu, Bucureşti, p. 271). Dacă în copilărie, lui Eminescu i-a displăcut matematica, în schimb, în anii maturităţii, studiul matematicii i-a părut a fi şi uşor şi util, căci oferă instrumentul care face posibilă exprimarea legilor universului.
I. Slavici spune, că Eminescu nu citea, în sensul obişnuit al cuvântului, ci „spre a se dumiri” (adică spre a se lămuri). Nu era ramură de ştiinţă, pentru care să nu aibă – după cum zicea Eminescu – o „particulară slăbiciune”. Când se înfingea în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea. În cele din urmă, a ajuns Eminescu la convingerea, că fără matematică diferenţială nu poate fi pătrunsă adevărata fire a lucrurilor.
Fără îndoială Eminescu a vădit înclinări spre preocupări abstracte, spre care se simţea a fi atras, însă „nu în calitate de cercetător, ci de contemplator”. G. Călinescu conchide, că Eminescu „nu era om de ştiinţă şi nici măcar cunoscător sistematic al vreunei discipline ştiinţifice, ci numai „amator vag de profunzime”.
Ca student la Viena, în semestrul de vară al anului 1872, Eminescu a urmat al II-lea curs de Istoria Filozofiei: Mittelalter und neure Zeit bis an Kant (Evul mediu şi timpul mai nou, până la Kant). Colegii de studenţie ştiau despre Eminescu, că este şi un bun cunoscător al lui Kant. I. Slavici pretinde, că în acel timp, odată cu preferinţele exprimate pentru lecturile filozofice ar fi început Eminescu să traducă „Critica raţiunii pure” a lui Kant (G. Călinescu, op. cit., p. 128). În acest mod, a putut Eminescu să ştie, că şi marele filozof din Königsberg, în perioada sa precriticistă, s-a preocupat în mod deosebit de ştiinţele naturii (fizică, cosmogonie, geofizică, antropologie) (Dicţionar enciclopedic român, vol. 3, Ed. Acad., Bucureşti, 1965, p. 11).
Asemeni lui Kant, şi pe Eminescu l-au preocupat problemele de astronomie. Scrisoarea I conţine versuri închinate lunii, amplu evocatoare şi deschizătoare de infinituri: „Lună tu, stăpân-a mării, pe a mării boltă luneci (…) Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, /Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”.
Acestea nu sunt rodul oferit de vreo muză voitoare de bine, ci sunt arpegii dintr-o simfonie – zice V. Eftimiu, într-un articol al său din 2 iunie 1964 – îndelung meditată, mozaic alcătuit cu migală de a sa mână iscusită, dirijată de o frunte înţeleaptă. Eminescu a ridicat poezia românească la perfecţiunea expresiei artistice, nu numai prin calitatea conţinutului, ci şi prin veşmântul ales cu care a îmbrăcat acest conţinut.
Acestea se confirmă şi în poezia lui Eminescu “La steaua” care – prin conţinutul său – abordează, în mod magnific, adevăruri astronomice, privitoare la aştri, din depărtările de neînchipuit ale cosmosului.
“La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă”. Distanţa de la noi la stele se măsoară în ani lumină, viteza luminii în vidul din univers fiind de 300 000 km pe secundă. Steaua cea mai apropiată faţă de pământ, Proxima Centauri, se află la distanţa de 4,2 ani lumină. Stelele însă din cea mai apropiată galaxie (adică sistem solar) sunt la distanţe incomparabil mai mari decât cea menţionată în poezie. În imensitatea timpului, sursa de lumină a stelei poate s-a stins în drum, dar imaginea stelei adusă de raza de lumină, a ajuns în privirea noastră. Din adâncul depărtării, steaua a putut să-şi trimită raza de lumină, fără ca în lunga ei durată de timp, să ajungă la noi (adică “era pe când nu s-a zărit”) sau era posibil ca steaua să ne apară, prin imaginea adusă de rază, câtă vreme sursa ei de lumină i-a apus în drum (“azi o vedem şi nu e”).
În geniala sa capacitate, poetul a reuşit să sensibilizeze fenomene din colosala imensitate de timp şi spaţiu, prin plasticitatea imaginii create, spre a o compara apoi – în finalul poeziei – cu afinitatea sufletească, în toată sublimitatea ei, din infinitul fără margini.
Cu elemente din acelaşi spaţiu astronomic, recurge poetul la deschidere de infinituri, în poemul “Gemenii”: “Învaţă-mă dar vorba de care tu să tremuri, / Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri!”
În Scrisoarea a II-a, sunt evocaţi anii – după cum zice poetul – “când visam în academii, / ascultând pe vechii dascăli, cârpocind la haina vremii”. Cu admiraţie, stăruie la “astronomul cu al negurii repaos, / cum uşor ca din cutie, scoate lumile din chaos / şi cum neagra veşnicie ne-o întinde şi ne-învaţă, / că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă”.
Este ştiut, că I. Kant a elaborat o teorie cosmogonică (mai bine zis ipoteză cosmogonică), potrivit căreia sistemul solar s-ar fi dezvoltat dintr-o nebuloasă primordială. La rândul său, Eminescu a pus în gura bătrânului dascăl a sa teorie cosmogonică. Pe acest dascăl îl consideră “într-un calcul fără capăt, tot socoate şi socoate”. Ca urmare, “universul fără margini e în degetul lui mic, căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă, noapte-adânc-a veşniciei el în şiruri o desleagă”. Îl vede pe acesta “îndărăt cu mii de veacuri, la-nceput pe când fiinţă nu era nici nefiinţă, când pătruns de sine însuşi odihnea Cel Nepătruns”. S-a pus întrebarea asupra existenţei, însă fără a o fi definit.
Sentenţios s-a afirmat, că “în sine împăcată stăpânea eterna pace”. Într-a veşniciei noapte, ca într-o străfulgerare, “deodat-un punct se mişcă, cel întâi… care din chaos face mumă, iar el devine Tatăl”. Această mişcare primordială ar fi avut loc în “negura eternă”, care sub acţiunea exercitată “se desface în fâşii şi de atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii”, adică elemente ale naturii.
În semestrul de iarnă (1869-1870), la cursul de Filozofie, Eminescu a audiat prelegerile privind “Einleitung in die Philosophie mit Zugrundlegung des ersten Buches der aristotelischen Metaphysik (adică Introducere în Filozofie, cu punctul de plecare al primei cărţi de Metafizică aristotelică). Aristotel definea mişcarea ca trecere de la posibilitate la realitate, de la potenţă la act. Incapacitatea de a înţelege mişcarea ca automişcare, l-a determinat pe Aristotel să postuleze ca izvor al mişcării un “prim motor immobil”, exterior naturii şi de ordin ideal “formă a formelor”, asimilat – în cele din urmă – cu Divinitatea. În Teologia evului mediu, scolastica a adoptat acest punct de vedere aristotelic (Dicţionar enciclopedic român, vol. I, Bucureşti, 1962, p. 193). Primul motor nemişcat (- primus movens immobilis) postulat de Aristotel, nu este altceva decât starea de permanentă actualitate a formei pure, lipsită de materie şi scutită de orice mişcare – Dumnezeu.
Eminescu a putut să cunoască acestea la prelegerile de Filozofie şi din lecturile sale filozofice de care a făcut uz, în prezentarea ilustră a concepţiei sale cosmogonice, din cadrul Scrisorii I. “Iată-acum un punct se mişcă (primus movens), pe care Eminescu nu-l consideră – în mod explicit – a fi immobil, dar acesta devine Tatăl, începutul a toată mişcarea din cosmos.
Mărturie a interesului pentru ştiinţe a lui Eminescu ne oferă şi Amintirile lui Al. Vlahuţă. Când a păşit pentru prima oară în odaia lui Eminescu, de pe Podul Mogoşoaiei, tânărul de pe atunci, Al. Vlahuţă, l-a găsit pe poet numai în cămaşă de noapte şi surtuc (de la franc. surtout). Eminescu a vorbit timp de aproape o oră cu prietenul care l-a adus pe Vlahuţă, absorbit fiind de un nou mod de a măsura iuţeala apelor (Al. Vlahuţă, Din goana vieţii, vol. III, Bucureşti, 1909, p. 124).
În ultima parte a vieţii, risipirea spiritului lui Eminescu peste hotarele ocupaţiunii obişnuite, a fost considerată ca un preludiu al apropiatei îmbolnăviri (G. Călinescu, op. cit., p. 272). Când, în vara anului 1883, în Piaţa Amzei, Slavici găsea odaia vecină a poetului plină de fiţuici, cu calcule şi ecuaţii, paharul subţire al minţii poetului era de curând plesnit (I. Slavici, op. cit., p. 119).
Predilecţia deosebită, în special pentru filozoful german Shopenhauer, îşi va fi avut contribuţia la întunecarea prismei de vedere a lui Eminescu, cu veşnicul dor de Nirvana, “setea liniştei eterne” din Scrisoarea a IV-a şi din atmosfera morală a multora din poeziile lui. Admirator pasionat al genialei opere eminesciene, Al. Vlahuţă afirmă că Eminescu a rupt hotarele de gândire ale contemporanilor şi s-a ridicat cu mult deasupra timpului şi a societăţii în care a trăit. În existenţa unui popor – spune Al. Vlahuţă, în Versuri şi proză, Bucureşti, 1987, p. 218-219 – oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri.