Arhiva lunii septembrie 1999

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul

În Biserica noastră ortodoxă, ziua de 27 septembrie este consacrată cinstitei pomeniri a sf. Ierarh Antim Ivireanul, unul dintre marii mitropoliţi ai Ţării Româneşti. Dotat cu mulţime de talente, cum rar se întâlneşte, el s-a vădit ca un cărturar luminat, poliglot, traducător şi tipăritor de cărţi, puternic talent oratoric, artist-xilograf (sculptor în lemn) şi pictor. Ca unul dintre aleşii domnitorului Constantin Brâncoveanu, şi-a desfăşurat cu prisosinţă însuşirile pentru ridicarea religios-morală a poporului român. Devotamentul cu care şi-a îndeplinit misiunea încredinţată, l-a plătit cu preţul scump al vieţii sale.
Antim nu era de obârşie român. I s-a dat numele de Ivireanul, după ţara în care s-a născut, Iviria, numele grecesc al Georgiei. Prin botez, i s-a dat numele Andrei. A fost luat rob de către Turci şi a ajuns la Constantinopol. Nu se cunosc însă împrejurările în care şi-a dobândit libertatea. Prin agerimea spiritului său şi prin muncă şi-a câştigat o frumoasă situaţie materială. Del Chiaro spunea despre el că “ştia să imite orice fel de manufactură, în genul săpăturilor, al desenurilor şi broderiilor”.1 A învăţat cu uşurinţă limbile: turcească, arabă şi grecească, precum şi meşteşugul tiparului. Unul dintre ierarhii străini de la curtea lui Constatin Brâncoveanu îl va fi cunoscut dinainte pe Andrei şi-l va fi recomandat domnitorului, care – în drumul său la Constantinopol – cunoscându-l personal pe Andrei, l-a adus în ţară ca tipograf. În 1690, i s-a încredinţat să lucreze în Tipografia domnească, alături de Mitrofan. Mitropolitul Ţării Româneşti, Teodosie Veştemeanul, l-a pregătit pe Andrei pentru viaţa nouă în Hristos. La îndemnul mitropolitului, Andrei s-a călugărit, luând numele de Antim.
Ca bun cunoscător de limbă grecească, la început Antim şi-a valorificat meşteşugul tipografic pentru tipărirea de cărţi greceşti, pentru combaterea învăţăturii catolice şi a rătăcirilor calvine care primejduiau credinţa ortodoxă. Prin dărnicia lui Constantin Brâncoveanu, Ţara Românească a ajuns să fie focarul din care s-a răspândit lumina, în Orientul elin de sub stăpânire turcească. Cărţile greceşti de slujbă bisericească, tipărite în Ţara Românească, destinate bisericilor din împărăţia turcească, purtau stema Ungrovlahiei şi semnătura tipografului Antim.
În scurt timp, a ajuns Antim să cunoască şi limbile: slavonă şi română, reuşind să vorbească româneşte ca şi cel mai neaoş român. Antim este socotit ca principalul deschizător de drum pentru traducerea şi tipărirea în limba română a principalelor cărţi de slujbă bisericească, în scopul raţionalizării, în cea mai mare parte, a serviciului religios din biserică.
Antim a tipărit şi cărţi de slujbă bisericească de peste tot anul, în limba slavonă, având în româneşte regulile de tipic, sinaxarele, paremiile, apostolul şi evanghelia. Aceasta nu e de mirare, căci era puternică tradiţia de slujbă în slavoneşte. Potrivit unei vechi prejudecăţi, limba română n-ar fi fost compatibilă să înveşmânteze cuvintele şi adevărurile Sfintei Scripturi. Prin uz îndelungat, slavova veche a ajuns a fi considerată de credincioşi ca limbă sfântă. Fapt este, că nici conducătorii bisericeşti şi nici cei politici de până atunci nu şi-au propus să scoată limba slavonă din biserică. Mitropolitul Teodosie, cu contribuţii importante la literatura bisericească în limba română,2 în cartea de Liturghie afirma că “Liturghia toată a o prepune pe limba noastră şi a o muta, nice am vrut, nice am cutezat, pentru neobiceiul Bisericii noastre, ce până astăzi s-au ţinut”.3 Cu greu a izbutit Antim să rupă această tradiţie păgubitoare, care nu era de folos în cultivarea credincioşilor de neam român, căci se ajunsese a nu se mai înţelege în limba slavonă.
Lucrând în tipografia domnească din Bucureşti, până în 1695, mai întâi ca simplu călugăr, apoi ieromonah, un prim pas pentru darea în româneşte a cărţilor de slujbă bisericească l-a constituit tipărirea Evangheliei greco-române. Cea dintâi carte numai românească, tipărită de Antim în Ţara Românească a fost Psaltirea. De aici, timp de 21 de ani (până în 1716), opera tipografică a lui Antim s-a revărsat îmbelşugat peste ogorul înţelenit al culturii naţionale româneşti, punând în lumină mărgaritarele învăţăturii creştineşti şi comoara limbii româneşti.
Pentru mai bună linişte în munca tipografică şi cărturicească, mitropolitul Teodosie i-a ales ca loc de activitate mănăstirea Snagov, în apropiere de Bucureşti, făcându-l stareţ al mănăstirii. Tipografia de la Bucureşti a fost mutată la Snagov. Din modestie, Antim nu s-a semnat ca egumen, ci tot “Antim tipograful” sau “smeritul între ieromonahi Antim din Iviria”. Este de menţionat şcoala tipografică ce a înfiinţat la Snagov.
Timp de şapte ani cât a stat la Snagov, a tipărit traduceri româneşti din greceşte şi anume: Învăţături creştineşti, Floarea darurilor, Carte sau lumină “cu drepte dovediri din dogmele Bisericii răsăritului asupra dejghinării papistaşilor”, precum şi o Evanghelie românească.
În 1702, în împrejurări necunoscute, Antim s-a mutat iarăşi în Bucureşti, devenind conducătorul tipografiei domneşti, restaurată de Constantin Brâncoveanu. Antim a păstrat în continuare stăreţia de la Snagov, dar în cărţile tipărite până în 1705 nu s-a semnat ca atare. În prefaţa Noului Testament, tipărit în româneşte, spune că “decât toate cărţile bisericeşti, aceasta este mai folositoare de suflete şi mântuitoare”.4
În 1705, cu ştirea mitropolitului Teodosie şi în înţelegere cu domnitorul, Sinodul bisericesc, prezidat de Dositei, patriarhul Ierusalimului, aflat atunci la noi în ţară, l-a ales pe Antim Ivireanul ca episcop al Râmnicului Vâlcea. La instalare, în prezenţa domnitorului, Antim spunea: “Pun martor pe Dumnezeu, care cunoaşte ascunzişurile inimii, că nici în visul meu nu mi-am închipuit să mă fac arhiereu, cunoscându-mă pe mine mai păcătos şi mai nevrednic decât toţi oamenii pământului… dar de vreme ce Dumnezeu cel ce iconomiseşte toate spre mai bine, aşa a vrut… eu ce puteam face?”5
Timpul de trei ani, cât a fost Antim episcop al Râmnicului, a fost prosper. Episcopia a primit multe daruri. S-a restaurat şi zugrăvit biserica mare a mănăstirii Cozia, la care Antim a fost nu numai mijlocitor, ci şi ostenitor. S-a isprăvit de zugrăvit biserica mănăstirii Govora, în care se află şi portretul lui Antim.
Ca episcop, Antim nu s-a lăsat de tipografie. În tipografia înfiinţată de el la Râmnic, a tipărit în româneşte “Cuvânt la patima Domnului” şi “Evhologhion, adică Molitvelnic”, prin care a făcut un pas hotărâtor pentru darea în limba română a slujbei religioase din biserică.
Tot în acest timp, Constantin Brâncoveanu le-a oferit creştinilor arabi din Alep, în Siria, mijloace materiale spre a-şi face o tipografie. Psaltirea, în limba arabă, tipărită acolo, poartă stema domnească a Ţării Româneşti, înconjurată de primele litere ale numelui domnitorului, cu caractere greceşti.
Prin meritele sale pe teren cultural şi administrativ bisericesc, episcopul Antim era de neegalat, între ierarhii contemporani. În anul 1708, a murit Teodosie, mitropolitul Ţării Româneşti. Cu mare entuziasm, în locul lui, a fost ales Antim Ivireanul. De altfel, prin diata sa, şi Teodosie şi-a exprimat dorinţa ca episcopul Râmnicului să-i fie succesor. Urcarea lui Antim, din treaptă în treaptă, până la cea de mitropolit, a stârnit însă invidia unora din ţară şi mai ales din străinătate. La bătrâneţele sale, şi domnitorul a dat ascultare unora din învinuirile aduse lui Antim. În timpul războiului contra turcilor, Antim, împreună cu boierii, erau de partea ruşilor. În cele din urmă, Brâncoveanu se declarase pentru turci, care au fost biruitori, în 1711 la Stănileşti. Învinuit, nu numai pentru simpatia cu Ruşii, ci şi pentru că – străin de neam fiind – ar fi viclenit contra Domnitorului, i s-a cerut demisia. Prezentându-se la Curte, Antim i-a grăit Domnului în taină şi i-a prezentat scrisoarea sa de apărare, constătătoare din 12 puncte. În ea şi-a exprimat nădejdea în Dumnezeu, că se va descoperi dreptatea, bine ştiind că întru nerăutate s-a purtat, dar ce fărădelege au aruncat împotrivă-i. După o săptămână de chibzuire pe marginea mişcătoarelor pagini aşternute, s-a constatat nevinovăţia mitropolitului Antim, care n-a mai fost tulburat şi a fost lăsat să-şi continue misiunea în scaunul mitropolitam.
La instalare, mitroplitul Antim şi-a avut reşedinţa la Târgovişte. Şi aici a înfiinţat el o tipografie, din care au ieşit cărţi româneşti, dintre care: Alexandria, Învăţătură bisericească a vlădicăi Antim şi Capete de poruncă a mitropolitului Antim, ultimele două cuprinzând lămuriri şi îndatoriri adresate preoţilor. S-au tipărit în româneşte aproape toate cărţile de slujbă bisericească: Octoihul, Liturghii, Molitvelnicul şi Ceaslovul, toate cu cheltuiala mitropolitului Antim.
Mitropolitul Antim nu şi-a uitat ţara sa de obârşie şi pe ortodocşii din Iviria, cărora le-a trimis, la Tiflis, pe un discipol al său cu o tipografie, pentru tipărirea cărţilor ortodoxe, de neapărată trebuinţă. S-au tipărit Evanghelia şi Liturghierul, fără a pomeni pe Domnitorul, cu cheltuiala căruia s-a făcut tipografia, nici numele Ţării Româneşti şi nici numele mitropolitului Antim. La finele Liturghierului însă, prin versuri de limbă românească, scrise cu litere georgiene, se exprimă bucuria tipăririi acestei cărţi.6
Cu larga sa inimă de păstor duhovnicesc, mitropolitul Antim a cuprins şi pe românii ortodocşi din Ardeal, cărora – după unirea unora cu biserica Romei – le-a hirotonit preoţi şi le-a dăruit cărţi, mai cu osebire pentru cei din Braşov.
Pentru sprijinul oferit, mitropolitul Antim l-a asemănat pe Constantin Brâncoveanu cu Sf. Împărat Constantin cel Mare, iar creştineasca dărnicie i-a asemănat-o cu un “râu cu curgerile de aur, dintru care au curs aceste patru izvoare: ale Românilor, Elinilor, Arabilor şi ale Ivirilor tipare”.7
Ca un iscusit conducător bisericesc, mitropolitul Antim s-a îngrijit de ridicarea nivelului de pregătire religios-morală a clerului şi s-a preocupat de mărirea averii bisericii. El este ctitorul bisericii Antim din Bucureşti, cu hramul “Toţi sfinţii”. Tradiţia ne spune, că Antim a lucrat cu mâna lui frumoasele uşi, ale acestui sfânt locaş de închinare. Broasca uşilor cu prăselele de aramă, gravate cu chipuri, poartă înscripţia numelui său. Dacă personal nu a efectuat, cu certitudine – cu firea sa de artist – Antim a inspirat modul de execuţie a numeroaselor podoabe şi ornamente din cadrul uşii, la chenarele ferestrelor şi la capitelurile coloanelor. Se spune, că atât planul de execuţie al bisericii, cât şi vechea ei pictură au fost opera lui Antim.8 Talentul artistic de pictor l-a mai vădit Antim prin pictarea portretului domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Prin act testamentar, a lăsat mitropolitul Antim toată averea sa mănăstirii Antim. A rânduit ca din ea să se facă milostenie la cei sărmani, la cei întemniţaţi. Străinii nemernici să fie sălăşluiţi cu mâncare, timp de trei zile. S-a îngrijit de înzestrarea fetelor sărace, precum şi de ajutorarea copiilor săraci care învaţă carte. A prevăzut sprijinirea tipăririi de cărţi, pentru folosul obştei.
Prin “Didahii”, adică predicile sale, lui Antim i s-a atribuit faima de mare orator al Bisericii noastre. Didahiile sunt cuvântări de mustrare şi sfătuire, pline de elocvenţă energică, denunţând moravurile şi viciile societăţii din acea vreme.9 Didahiile sunt un admirabil document al timpului său. Ca mod de expunere, didahiile au forma clasică a procedeelor oratorice: invocări mişcătoare a Divinităţii, comparaţii strălucitoare, gradaţii şi antiteze pline de efect, o mare bogăţie de imagini şi expresii.10 Antim Ivireanul şi-a expus ideile într-o limbă colorată şi frază meşteşugit alcătuită. Pentru adânca pătrundere a lucrurilor, s-a servit de izvoarele nesecate ale învăţăturii creştine, de Biblie şi de Sfinţii Părinţi. A oferit astfel un important capitol al predicii de până la el. Prin opera sa de mare scriitor, a lăsat limba română mai bogată şi mai mlădioasă, decât o aflase.
Mitropolitul Antim Ivireanul a fost un mare filantrop. A fost însă împotriva închinării mănăstirilor din ţară către mănăstirile greceşti din Orient. Prin actul de fundaţie al bisericii mănăstirii Antim, a oprit – sub afurisenie şi blestem – tendinţa de închinare a ei către vreuna dintre mănăstirile străine.
Atât sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, cât şi a urmaşului său, Ştefan Cantacuzino, mitropolitul Antim, din dragoste de ţară, a participat la soluţionarea treburilor politice, contribuind cu mintea la tot ce era de folos pentru Ungrovlahia. Mitropolitului Antim nu i-au plăcut apucăturile lui Nicolae Mavrocordat, urmaşul lui Ştefan Cantacuzino. Şi datorită dispreţului faţă de Grecii fanarioţi, mitropolitul Antim s-a pus rău cu N. Mavrocordat. Cu prilejul pretinsului complot ce se zicea că Antim, împreună cu boierii, l-ar fi uneltit împotriva Domnului şi a Porţii Otomane, mitropolitul Antim a fost caterisit de un sinod ce s-a ţinut la Patriarhia din Constantinopol şi degradat în simplu monah. N. Mavrocordat i-a ridicat şi călugăria, lăsându-l ca mirean, cu numele Andrei şi l-a trimis în surghiun, în Arabia, la muntele Sinai. În anul 1716, la Adrianopol, soldaţii turci care-l escortau, din ordinul domnitorului, l-au aruncat pe Antim în apa Mariţei şi s-a înecat.11
Adâncă a fost consternarea credincioşilor, când – socotindu-l pe Antim a fi ajuns şi închis în mănăstirea Sinai – au auzit în schimb de groaznicul lui sfârşit de martir. Trista veste s-a răspândit în Ţară şi – după cum spune Del Chiaro, admiratorul lui Antim – toată Valahia a fost pusă într-o stare de încremenită jale.
Sfântul Sinod al Bisericii noastre, prin sentinţa sa reparatorie, l-a aşezat pe marele Ierarh Antim Ivireanul în rândul sfinţilor. Biserica se roagă pentru el şi-i cere să mijlocească la Hristos-Dumnezeu, pentru binele Bisericii şi al neamului nostru, pentru care a muncit cu osârdie şi şi-a jertfit viaţa.

1 Cerbuleţ T., Antim Ivireanul, Bucureşti, 1939, p. 7.
2 Popovici E., Istoria bisericească universală, trad. de A. Mironescu, cartea a II-a, ed. a II-a, Bucureşti, 1927, p. 375.
3 Iorga N., Istoria Bisericii româneşti, vol. I, ed. a II-a, Bucureşti, 1928, p. 406.
4, 5 şi 6 Cerbuleţ T., op. cit., p. 12-15, 17, 24.
7 Lupaş I., Istoria Bisericii române, ed. a VII-a, Craiova, 1941,
p. 97.
8 Cerbuleţ T., op. cit., p. 25.
9 Iorga N., op. cit., vol. II, ed. a II-a, Bucureşti, 1930, p. 57.
10 Haneş P. V., Histoire de la Littérature roumaine, Paris, 1934,
p. 19-20.
11 Antim Ivireanul, Didahii, cu notiţe biografice, de I. Cornoi, Bucureşti, 1895, p. 4-5.