Arhiva lunii mai 1999

ÎNĂLŢAREA ÎNTRU MĂRIRE A DOMNULUI HRISTOS

Mântuitorul şi-a vădit demnitatea sa împărătească, prin excelenţă, cu puterea sa divină, surpând stăpânirea diavolului prin coborârea sa la iad, prin învierea sa din morţi şi prin înălţarea sa la cer întru slavă. Cu desăvârşire a fost împlinită rugăciunea rostită de Iisus pentru sine, înaintea patimilor sale, la despărţirea de apostolii săi: “Eu te-am preamărit pe tine pe pământ, lucrul, pe care mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, la tine însuţi, mă preamăreşte, tu, Părinte, cu slava pe care am avut-o, mai-nainte ca să fie lumea” (Ioan 17, 4-5). Înălţându-se la cer, Fiul omului şade de-a dreapta Tatălui, fiind continuu prezent în Biserica sa, ocrotindu-i şi desăvârşindu-i pe membrii săi, “căci pururea e viu, ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 25), (Andrutsos H., Dogmatica, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 227-228).
Dacă în lumea contingentă – adică a lucrurilor care pot să fie sau să nu fie – există dreapta şi stânga spaţială, în lumea transcendentă – a nemărginirii şi a infinitului – nu poate fi vorba de aşa ceva. Prin şederea de-a dreapta Tatălui, în lumea transcendentă, se înţelege majestatea, puterea şi mărirea, dobândite de Domnul Hristos şi în firea sa omenească, odată cu stăpânirea ce i s-a dat peste toate cetele cereşti, ale domniilor, puterilor, stăpânilor şi ale dregătoriilor, peste toate cele pământeşti şi de sub pământ, nu numai din acest veac, ci şi din cel viitor (Efeseni 1, 20-22), (Andrutsos H., op. cit., p. 232). Domnul “Dumnezeu l-a prea înălţat (pe Iisus) şi i-a dăruit lui nume, care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece… şi toată limba să mărturisească (faptul), că Domn este Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11). Slava dobândită de Domnul Hristos de la Tatăl, pentru patimile şi moartea sa, de care s-a împărtăşit şi trupul lui, nu este străină de slava eternă pe care Dumnezeu-Cuvântul a avut-o mai înainte de a fi lumea. De aceea, înălţarea lui Hristos la ceruri, prezentată de Sf. Scriptură este reîntoarcere la Tatăl (reditus at Deum), (Andrutsos H., op. cit., p. 233).
Faţă de dezvăluirea către neamuri a bogăţiei tainei cele din veci ascunse şi de îngeri neştiute (Rom. 16, 25 şi Col. 1, 26), acelaşi sf. ap. Pavel a prezentat – în formă sintetică – adevărurile de temelie ale credinţei creştine, pentru Timotei, dar şi pentru toţi cei ce aveau să vieţuiască în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, zicând: “Cu adevărat, mare este taina creştinătăţii: Dumnezeu s-a arătat în trup, s-a îndreptat în Duhul, văzut a fost de îngeri, s-a propovăduit între oameni. Crezut a fost în lume, s-a înălţat întru slavă” (I. Timotei 3, 16). În această atât de succintă mărturisire de credinţă, dar deosebit de cuprinzătoare, care în Tradiţia Bisericii a devenit ilustru imn închinat Divinităţii, prin repetiţie, se accentuează – după cuviinţă – măreţia înălţării Fiului lui Dumnezeu, la slava avută din veşnicie.
Faptul Înălţării la cer a Domnului Hristos este abordat în Sf. Evanghelii de la Marcu şi de la Luca, precum şi în Faptele apostolilor. La 40 de zile după înviere, Iisus le-a dat apostolilor săi ultimele sfaturi preţioase pentru propovăduirea Evangheliei, în toată lumea, la toată făptura încrendinţându-i, că tot “cel ce va crede şi se va boteza se va mântui” (Marcu 16, 16). Le-a cerut să aştepte în cetatea Ierusalimului, până ce se vor îmbrăca, de sus, cu putere (Luca 24, 49). Iisus a ţinut să se despartă de apostolii săi, în ţinutul Betaniei, în care a zăbovit de atâtea ori, cu sfântă bucurie duhovnicească, în mijlocul celor binecredincioşi. I-a dus pe apostoli pe muntele Eleon (al Măslinilor), care este aproape de Ierusalim, calea sâmbetei (2000 de coţi), aprox. 1300 m. Acolo, îndreptându-şi ochii spre cer, a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate şi ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat pe apostoli. S-a despărţit apoi de ei şi s-a ridicat la cer (Luca 24, 50-51). Acelaşi sf. evang. Luca ne spune, că în timp ce îl urmăreau cu privirea, un nour l-a luat pe Iisus din ochii lor. Iată însă, că doi bărbaţi, în haine albe, stănd lângă ei, i-au îmbărbătat, spunându-le, că aşa cum l-au văzut înălţându-se la cer, aşa va să vină iarăşi. Aceste cuvinte i-au liniştit pe apostoli în cugetele lor şi astfel închinându-se lui Dumnezeu, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare (Luca 24, 52).
În Biserica Ortodoxă, Înălţarea Domnului este praznic împărătesc, la 40 de zile, după Înviere. Prin cultul creştin, Sf. Tradiţie explicitează pe înţeles marea taină a creştinătăţii. “Născutu-te-ai precum însuţi ai voit, arătatu-te-ai precum însuţi ai socotit, pătimita-i cu trupul, Dumnezeul nostru, din morţi ai înviat, călcând moartea, înălţatu-te-ai întru mărire, plinind toate”. De minune spăimântându-se, îngerii s-au minunat văzând dumnezeiasca suire la cer a Mântuitorului, om la chip văzându-se, “ca un Dumnezeu, mai presus de ceruri, cu trupul suindu-se” (la Hvalitele Înălţării). “Din sânurile Părintelui nedespărţindu-te, Iisuse, şi cu cei de pe pământ împreună petrecând, astăzi din Muntele Măslinilor te-ai înălţat întru mărire şi firea noastră cea căzută înălţând-o, cu milostivire o ai pus să şază împreună cu Tatăl”. La rândul lor, şi pământenii măresc pogorârea la noi a lui Dumnezeu-Cuvântul, precum şi înălţarea cea de la noi, prin care de nemăsurată bucurie, pe ucenici i-a umplut (la Vecernia Înălţării). Irmosul Înălţării îi solicită Preasfintei Fecioare să se bucure la înălţarea întru cele de sus a Fiului său şi Dumnezeului nostru. Aceasta cu atât mai mult o solicită, cu cât gura cea limpede grăitoare a pământenilor, vorbind, nu poate lăuda cum se cuvine, înălţarea întru mărire a lui Hristos. Această înălţarea este învăluită în lumina cea neapropiată a împărăţiei lui Dumnezeu, după cum se exprimă prin sfetilna praznicului: “Privind învăţăceii la tine, te-ai înălţat, Hristoase, la Tatăl, împreună cu dânsul şezând, îngerii înainte mergând, au strigat: ridicaţi porţile…, că Împăratul s-a suit la mărirea cea începătoare de lumină”. De fapt, înălţându-se la Tatăl, Hristos nu s-a despărţit de noi; dimpotrivă, prin jertfa adusă pentru omenire şi prin înviere, pe cele pământeşti cu cele cereşti le-a unit (Condacul Înălţării). După cum le-a făgăduit apostolilor săi, Hristos a grăit: “Iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20).
Dintre locaşurile de închinare cu hramul “Înălţării Domnului”, demnă de remarcat este biserica mare a mănăstirii Neamţ, ctitorită de Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt, în anul 1497. Această biserică este un monument împresionant, prin proporţiile sale grandioase, prin frumuseţea formelor sale arhitectonice şi decoraţiei faţadelor sale, situându-se în fruntea artei medievale moldoveneşti. La mănăstirea Neamţ, s-a instalat mai târziu o tipografie, pe lângă care s-a dezvoltat un centru de gravură în lemn. În incinta acestei mănăstiri este una dintre cele mai vechi biblioteci din ţară şi un muzeu care posedă o bogată colecţie de artă bisericească, obiecte de cult şi icoane. În Biserică se află icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, donată de un vlăstar din dinastia împerială a Paleologilor şi sfinte moaşte, descoperite în anul 1986, sub asfaltul de pe aleea ce duce la biserica mare. Mănăstirea Neamţ este un centru monahal de mare tradiţie pentru ţara noastră, dar şi pentru întreaga ortodoxie (Vlasie Mihai, Drumuri spre mănăstiri, ed. a III-a, Bacău, 1997, p. 75-76).
În şirul icoanelor prăznicare de pe catapeteasma locaşurilor noastre de închinare, este nelipsită icoana Înălţării Domnului la cer. În Biserica din Hărniceşti (Maramureş), un zugrav anonim, din sec. al XVII-lea – alături de alte icoane – a pictat şi Înălţarea Domnului. Fundalul acesteia este bogat ornamentat, cu elemente florale şi cu elemente sculpturale. Scena este înscrisă în arcadă semiovală, sprijinită pe doi pilaştri cu butoni ovoidali, legaţi între ei cu vrejuri pictate. Schema compoziţională a icoanei este bazată pe simetrie, cu o reuşită încadrare a personajelor – apostolii – în două grupuri şi cu un punct de fugă, în centrul panoului, unde se găseşte Maica Domnului. Deasupra, într-un cadru circular – în ridicarea la cer – este Iisus, cu braţele întinse spre binecuvântare, încadrat de doi îngeri, care ţin cu câte o mână de cadrul circular. Îngerii sunt situaţi simetric, faţă de aceeaşi axă de simetrie, verticală (Porumb Marius, Icoane din Maramureş, Cluj-Napoca, 1975, p. 17, planşa 25).
Ca urmare a uniaţiei de la 1700 din Ardeal, s-a intensificat sprijinul Ortodoxiei din Moldova şi din Ţara Românească, pentru apărarea Ortodoxiei transilvane. Pictura murală şi pictura de icoane din sec. al XVIII-lea vădeşte înfluenţa pictorilor veniţi de peste munţi, care s-au nizuit să menţină o atmosferă “bizantină”, pentru păstrarea tradiţiilor ortodoxe. Odată cu aceasta a apărut şi o notă de culoare locală. Icoanele din Ţara Lăpuşului prezintă un specific de “factură ţărănească”. Icoana Înălţării Domnului de la biserica din Glod (Valea Someşului) reprezintă pe sfinţii apostoli cu feţele apropiate, întreolaltă, ca desen (Porumb M., op. cit., p. 14-15).
În a doua jumatate a sec. al XVIII-lea, zugravul Alexandru Ponehalschi, care a realizat pictura parietală a bisericii de lemn din Călineşti (Căieni), Maramureş, a realizat şi o frumoasă icoană a Înălţării Domnului. Schema compoziţională şi încadrarea personajelor este la fel cu cea din Hărniceşti. Maniera de a picta a acestui meşter are un vădit caracter decorativ. Personajele au figurile cu trăsături umanizate, îndulcite, cu ochi mari, expresivi. Costumele lor sunt drapate de falduri, trasate cu tuşe de culoare. Desenul şi expresia feţelor trădează unele caractere arhaice făcând o legătură de ordin stilistic cu icoanele maramureşene din a doua jumatate a sec. al XVII-lea. Iisus este de asemeni reprezentat într-un cadru circular într-un registru superior, deasupra şirului de nori (Porumb M., op. cit., p. 18, planşa 39).
În ambianţa de glorificare, a praznicului împărătesc al Înălţării Domnului, Biserica îl proslăveşte pe Hristos cu cuvintele troparului: “Înălţatu-te-ai întru mărire, Hristoase Dumnezeule, bucurie făcând ucenicilor tăi cu făgăduinţa Sfântului Duh, încredinţându-se ei prin binecuvântare, că tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”.