Arhiva lunii septembrie 1998

Promisiunea instituirii Tainei Sf. Euharstii

În expunerea vieţii şi activităţii lui Iisus, evanghelistul Luca a ştiut să pună evenimentele în legătură sincronică şi cu faptele istoriei profane. Cele comunicate despre Iisus sunt fapte concrete, istorice, ce s-au petrecut cu câteva decenii în urmă, în Palestina, în faţa multor martori oculari care trăiau şi puteau să mărturisească toate cele ce au văzut şi au auzit. Ca urmare, ştim despre tetrarhul Irod, că l-a internat pe Ioan Botezătorul în cetatea Machaerus, unde l-a şi decapitat. De îndată, ucenicii lui Ioan l-au înştiinţat pe Iisus despre moartea năpraznică a dascălului lor, fapt care – cu certitudine – l-a zguduit pe Iisus în întreagă fiinţa sa. A vărsat lacrimi pentru el şi s-a rugat Părintelui ceresc pentru odihna sufletului acestui devotat şi preaumil înaintemergător şi botezător al său. Mustrat de cuget, pentru nelegiuitele sale fapte, Irod a auzit despre prodigioasa activitate a lui Iisus în Galileia şi îl socotea a fi Ioan Botezătorul, care ar fi înviat din morţi. Se interesa de el şi căuta să-l vadă (Luca 9, 7-9).
Istoricul profan Iosif Flaviu (născut în anul 37), în ale sale “Antichităţi iudaice” (18, 5, 2), spune despre Ioan Botezătorul că era om drept şi-i îndemna pe iudei la dreptate şi pietate faţă de Dumnezeu, invitându-i să se boteze. Potrivit unei concepţii fariseice, Iosif Flaviu reducea rolul botezului lui Ioan la curăţirea trupului, hotărât potrivnică concepţiei creştine; Ioan boteza pentru iertarea păcatelor. Tot Iosif Flaviu spune, că unii dintre Iudei socoteau nimicirea oştirii lui Irod, în lupta din Arabia, ca pedeapsă divină pentru uciderea lui Ioan (Gheorghiu V., Introducere în Sf. Cărţi ale N.T., Cernăuţi, 1929, p. 210-211 ).
În aceste stări de lucruri, spre a nu se lăsa prins de Irod, căci nu sosise încă ceasul său, Iisus s-a decis să lase Galileia, pentru clipe de linişte şi odihnă. A luat cu sine pe apostolii săi şi s-a dus într-un loc pustiu, înspre oraşul Betsaida Iulias, din nord-estul Mării Tiberiadei. Plecarea lui din Capernaum n-a rămas neobservată. Mulţimile au prins de veste şi uitând de foame, de sete şi de oboseală, au înconjurat partea de nord a Mării Tiberiadei şi căutându-l pe Iisus, l-au aflat, spre a-i asculta cuvintele despre împărăţia lui Dumnezeu şi spre a le tămădui pe cei bolnavi. Ajungând la locul unde a debarcat Iisus cu apostolii, era acolo mulţime de popor, căci pe cale li s-au alăturat mulţi alţii din localităţile prin care au trecut.
De pe colina pe care s-a suit spre a se odihni (Ioan 6, 3), căutând spre mulţime, lui Iisus i s-a făcut milă de ei, “căci erau ca nişte oi fără păstor şi începu să-i înveţe”…(Marcu 6, 34). A coborât apoi Iisus la popor şi le-a tămăduit bolnavii. Când ziua a început să se plece spre seară (Luca 9, 16), au venit apostolii la Iisus şi i-au cerut să dea drumul mulţimii să meargă prin aşezările din împrejurime, să-şi procure de mâncare, căci erau în loc pustiu. “Daţi-le voi să mănânce” – le-a zis Iisus (Matei 14, 16). După spusele ap. Filip, de două sute de dinari, de care dispuneau ei atunci, nu se putea procura pâine, ca să ia fiecare ins măcar câte o bucăţică, spre a-şi potoli foamea. La rândul său, ap. Andrei, cunoscut ca mijlocitor în relaţiile cu Iisus, a spus că un băiat din mulţime are cinci pâini de orz şi doi peşti. Apostolii şi-au dat seama că e o cantitate mult prea redusă şi de o calitate săracă, spre a putea sătura mulţimea prezentă. Pentru Domnul Hristos însă pâinea şi peştii erau îndeajuns. De îndată, apostolii i-au invitat pe oameni să se aşeze pe iarbă, în cete de câte cincizeci şi de câte o sută de inşi. Aceasta era înainte de sărbătoarea Paştilor şi deşi pământul nelocuit de oameni era arid, totuşi iarba nu se uscase. Luând apoi Iisus cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a îndreptat ochii spre cer, a mulţumit Părintelui ceresc, a binecuvântat, a frânt şi a dat apostolilor să împartă mulţimii de oameni. Prin binecuvântarea sa, Iisus a scos pâinile şi peştii de sub blestemul căzut asupra întregii naturi, odată cu păcatul primei perechi de oameni. Alimentele au crescut atunci şi s-au înmulţit în mâinile apostolilor, încât toţi au primit îndeajuns şi s-au săturat căci şi puterea nutritivă a acestor alimente a fost deplină, spre a-i putea sătura pe toţi (Gheorghiu V., Sf. Evanghelie după Matei, cu comentar, vol. II, Cernăuţi, 1927, p. 464-465). Risipă nu s-a făcut; s-au strâns douăsprezece coşuri de firimituri, al căror volum întrecea pe cel al pâinilor şi peştilor împreună, avut la început.
Minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor a fost evidentă. Iisus a oferit din plenitudinea puterii sale divine, spre a săvârşi minunea pe măsura trebuinţelor. Mulţimea de cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii, a putut să fie apreciată datorită grupării în cete de câte cincizeci şi de câte o sută. Văzând minunea săturării mulţimii, poporul a recunoscut atunci, că Iisus este Proorocul ce avea să vină în lume (Matei 6, 14), adică cel prezis de Moise (Deut. 18, 15). În marele extaz, poporul era gata să-l ia cu sila ca să-l proclame împărat (Ioan 6, 15), căruia să-i jure credinţă şi să-i dovedească ascultare. Cunoscând gândurile celor de faţă, Iisus a ştiut cum să dea drumul mulţimii. În faptul serii, apostolii s-au întors cu barca la Capernaum, în vreme ce Iisus s-a retras în liniştea muntelui, ca să se roage.
Înmulţirea pâinilor şi peştilor, pentru săturarea minunată în pustie, este unicul episod, înainte de patimile Domnului, istorisit de toţi cei patru evanghelişti.
A doua zi, cei ce fuseseră la înmulţirea pâinilor, reîntorcându-se cu bărcile şi căutându-l, l-au regăsit pe Iisus la Capernaum. “Mă căutaţi – a zis Iisus – nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Agonisiţi-vă nu mâncarea cea pieritoare dar mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care vă va da-o Fiul Omului…şi să credeţi în acela pe care Dumnezeu l-a trimis… Părinţii voştri au mâncat mana în pustie, dar au murit… Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer, ci Tatăl meu vă va da, din cer, pâinea cea adevărată… Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii… Eu sunt pâinea vieţii, cine vine la mine nu va flămânzi şi cine crede în mine nu va înseta niciodată…
Pâinea ce se coboară din cer este aceea, din care, dacă mănâncă cineva nu mai moare. Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea care eu voi da-o este trupul meu pe care-l voi da pentru viaţa lumii… De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cela ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţă veşnică şi eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi. Căci trupul meu este adevărată mâncare şi sângele meu adevărată băutură. Cela ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el… Cel ce mă mănâncă va fi prin mine viu… Cine mănâncă această pâine va fi de-a pururi viu. Acestea le-a grăit Iisus, pe când învăţa în sinagoga din Capernaum” (Ioan 6, 26-59). Pericopa aceasta exprimă cu claritate şi precizie, întru totul neîndoielnic, promisiunea făcută de Domnul Iisus Hristos, pentru instituirea Sfintei Euharistii, ca Taină eternă a Noului Testament. În Sf. Taină a Euharistiei, însuşi Domnul Hristos este prezent, sub chipul pâinii şi al vinului. Prin prezenţa reală a Domnului Hristos, Sf. Euharistie este o continuare a misterului întrupării, constituind astfel, împreună cu dogmele Sf. Treimi şi respectiv a întrupării, misterul cel mai înalt şi mai sfânt al religiei noastre creştine (Andrutsos H., Dogmatica, trad. de D. Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 367-368).
Iudeii însă au cârtit, pentru că Iisus le-a zis: “Eu sunt pâinea ce s-a pogorât din cer” şi gâlceavă s-a iscat între ei, căci nu puteau să înţeleagă “cum poate acesta (adică Iisus) să ne dea trupul său
să-l mâncăm?” Ei nu s-au putut ridica mai presus de pâinea pe care au mâncat-o şi s-au săturat. Nu puteau să cugete la mâncarea cea nepieritoare pe care o promitea Fiul Omului că o va da, pâinea care s-a pogorât din cer. Aceasta – zice Iisus – “nu este ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă această pâine va fi viu de-a pururi”.
Mai mult decât aceasta, chiar şi unii dintre ucenicii lui Iisus au spus că şi pentru ei “grea este acestă vorbă!” şi se întrebau zicându-şi: “Cine poate s-o asculte?” Hristos însuşi i-a întrebat dacă aceasta îi sminteşte? El ştia, că unii dintre ei, prea pământeşti fiind, nu se puteau ridica la cuvintele care sunt duh şi sunt viaţă, pe care Duhul o dă. Ca urmare, unii ucenici ai lui Iisus s-au dat înapoi şi n-au mai umblat cu El. Fireşte, Iisus n-a ţinut cu de-a sila să meargă cu El; le-a respectat pe deplin libertatea lor morală, spre a acţiona fiecare, aşa cum îi dictează cugetul.
Şi celor doisprezece apostoli ai săi le-a solicitat Iisus să se verifice, grăind: “NU vreţi şi voi să vă duceţi? căci ştia cine sunt cei care nu cred şi – în mod cert – ştia “cine este cel ce avea să-l vânză”. “Doamne, la cine ne vom duce? – a grăit atunci Simon Petru, în numele apostolilor – Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut, că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6, 60-69).
Domnul Hristos a întemeiat pe pământ o împărăţie spirituală, spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor. Despre această împărăţie a vorbit Iisus mulţimii de oameni, în acel loc pustiu, înainte de înmulţirea pâinilor. Ca şi trupurilor, şi sufletelor le este foame şi sete. Le este foame sufletelor după o hrană spirituală, după pâinea care s-a pogorât din cer, dătătoare de viaţă veşnică. Nimeni nu-şi poate da singur viaţa; aceasta trebuie să-i fie dată de Cel ce este izvorul vieţii şi dătătorul de viaţă (Bougaud L., Iisus Hristos, trad. de C. Ceruleanu, ed. II, Bucureşti, 1938, p. 252-253).
La fântâna din Sihar, Iisus i-a zis femeii samaritence: “Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou. Cel ce va bea însă din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el izvor de apă izvorâtoare întru viaţă veşnică” (Ioan 4, 14).
În ziua cea de pe urmă – ziua cea mare a sărbătorii corturilor – Iisus a stat între Iudei şi cu glas puternic a rostit: “De însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Celui ce crede în mine, râuri de apă vie vor curge din inima lui – precum a zis Scriptura” (Ioan 7, 37-38). ” Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea să ia în dar din apa vieţii!” (Apoc. 22, 17).
Pe când israelitenii rătăceau prin pustie şi cârteau împotriva lui Moise, Domnul Dumnezeu a făcut să cadă mana din cer, deci le dete să mănânce pâine din cer (Ieşire 16, 2-4). Oricât de minunată a fost înmulţirea pâinilor în loc pustiu, aceasta a fost doar un semn prevestitor a ceea ce avea să fie. Iisus Mântuitorul a făcut să vină din cer o mâncare mai aleasă, pâinea lui Dumnezeu, care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii (Ioan 6, 33).

Naşterea Preacuratei Fecioare Maria

Viaţa şi activitatea Domnului Hristos pe pământ, expusă în Sfintele Evanghelii, explicitează pe înţelesul credincioşilor, marea Taină a creştinătăţii, a lui Dumnezeu, care s-a arătat în trup (I Tim. 3, 16), adică om s-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi şi am văzut mărirea lui, mărire ca a unuia născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr” (Ioan 1, 14). În schimb, la 8 septembrie a fiecărui an, Tradiţia Bisericii glăsuieşte creştinilor, prin imnele cărţilor liturgice, despre naşterea Preacuratei Fecioare Maria, prin care Dumnezeu Cuvântul “cel ce se odihneşte pe scaune înţelegătoare, scaun sfânt pe pământ luişi mai nainte şi-a gătit” (la Vecernia sărbătorii), “scaun de Heruvimi Fecioara” (Irmosul naşterii Domnului). Dumnezeul minunilor, nădejdea celor fără de nădejde, prin iubirea de oameni, cer însufleţit s-a făcut, că din rădăcină neroditoare, sad de viaţă purtător ne-a odrăslit, pe maica sa”, care să aducă în lume pe Hristos, spre mântuirea sufletelor noastre.
Sfinţii Ioachim şi Ana sunt părinţii Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pomeniţi în otpusul fiecărei sf. liturghii şi mai cu osebire, în ziua de 8 septembrie. Ioachim se trăgea din neam împărătesc. Iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era, îşi ducea darurile îndoite lui Dumnezeu. Ana se trăgea din Matan, care era a douăzeci şi treia spiţă din neamul lui David şi al lui Solomon. Matan a luat de soţie pe Maria, din neamul lui Iuda şi a născut pe tatăl lui Iosif, teslarul, şi pe trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi, iar Sovi pe Elisabeta. Ioachim, împreună cu soţia sa Ana, din Nazaretul Galileii, erau defăimaţi pentru nerodire, căci erau sterpi şi nu aveau copii. Pentru aceasta, deopotrivă s-au mâhnit la inimă, atât Ioachim în munte, cât şi soţia sa Ana, în grădină. Ei adânciţi în zile, pioşi şi temători de Dumnezeu, cu lacrimi fierbinţi s-au rugat lui Dumnezeu să-i izbăvească de neajunsul lor. A ascultat Dumnezeu rugăciunea lor şi bine-a-voit a-i ridica pe ei din nenaşterea de fii. Le-a dat lor Dumnezeu rod sfânt; cea stearpă – zice condacul sărbătorii – a născut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Fecioara Maria este deci nepoata lui Matan şi a soţiei sale Maria. La rândul lor, Elisabeta, mama sf. Ioan Botezătorul şi Salomi erau nepoate de surori ale Anei şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu.
Rugăciunea, împreună cu suspinul cel bineprimit pentru sterpiciunea şi nenaşterea de fii a lui Ioachim şi a Anei, în urechile Domnului au intrat şi a odrăslit Ana rod de viaţă purtător lumii. Prin darul oferit de sus, cea stearpă cu bucurie a născut pe hrănitoarea vieţii noastre. Preacurata Fecioară născându-se, s-a înscris cu bucurie un popas important în iconomia mântuirii celei de obşte, adică a tuturor neamurilor. Fecioara Maria din cei drepţi a ieşit şi ca un nor al Luminii, în această zi, ne-a strălucit nouă. Credincioşii serbează cu psalmi şi cu cântări naşterea Preacuratei Fecioare Maria şi cu credinţă aduc mărire lui Dumnezeu, Celui ce s-a jurat lui David sluga mea – zice Domnul – Întări-voi seminţia ta în veac de veac şi scaunul tău îl voi clădi din neam în neam” (Psalm 89, 4-5).
Cântările bisericeşti de Sfânta Maria Mică vestesc negrăita bucurie, că Ioachim şi Ana au născut pe începătura mântuirii noastre, pe singura Născătoare de Dumnezeu, pe cea din rădăcina lui Iesei (tatăl regelui prooroc David), adică toiag din rădăcina lui Iesei şi
dintr-însul floarea, Hristos Dumnezeul nostru a odrăslit. În această zi, din Ioachim şi Ana cea înţeleaptă, s-a născut Preacurata Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, care a încăput pe Dumnezeu-Cuvântul, care este lauda proorocilor, fiica lui David. Cât de sugestiv exprimă cântarea bisericească lucrarea lui Dumnezeu, prin cuvintele: “Ţarina cea mai înainte neroditoare, pământ neroditor naşte şi din pântece sterp, rod sfânt a răsărit”. Preasfânta Fecioară s-a născut din cea stearpă, spre a aduce înnoire firii noastre celei sterpe. Troparul zilei exprimă bucuria pe care naşterea de Dumnezeu Născătoarei Fecioare o vesteşte la toată lumea, căci dintr-însa avea să răsară Soarele dreptăţii Hristos Dumnezeul nostru, care a dăruit lumii viaţă veşnică.
Prin vrerea lui Dumnezeu, şi alte femei sterpe s-au fericit prin odrâslire, Fecioara Maria a strălucit însă mai presus decât toţi cei născuţi cu cuviinţă dumnezeiască. În chip preamărit, din maică neroditoare născându-se, Fecioara Maria avea să nască pe Dumnezeul tuturor, mai presus de fire, cu trup, din pântece fără sămânţă, singură fiind uşă a Unuia-născut Fiului lui Dumnezeu, prin care trecând, încuiată a păzit-o.
Astăzi începe darul rodirii, arătând lumii pe Maica lui Dumnezeu, prin care cele pământeşti cu cele cereşti se împreună, spre mântuirea sufletelor noastre. Cea stearpă se arată maică a celei ce a rămas fecioară şi după naşterea Ziditorului a toate. Din aceea s-a întrupat cu firea cea străină, Cel din fire Dumnezeu.
Astăzi Ana cea stearpă naşte pe fiica lui Dumnezeu, cea mai înainte aleasă din toate neamurile, spre a fi locaş lui Hristos Dumnezeu, Împăratul tuturor, spre plinirea dumnezeieştii rânduieli. Preasfânta Fecioară este rugul cel din cea fără de fii, care nu s-a ars de Hristos, Focul cel fără materie, care curăţeşte şi luminează sufletele noastre.
Cea mai înainte rânduită a fi locaşul lui Dumnezeu, împărăteasa tuturor, din pântecele cel neroditor al Anei a ieşit. De acum darurile lui Ioachim nu se vor mai întoarce înapoi, căci plângerea Anei întru bucurie s-a prefăcut. Prealăudata Fecioară, bucuria a toată lumea, din cei drepţi ne-a răsărit nouă, din Ioachim şi din Ana.
Biserica Ortodoxă vede în Fecioara Maria fiinţa superioară oricărei făpturi omeneşti şi o venerează, “mai cinstită (fiind) decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”. Biserica îi adresează rugăciuni, cerându-i să mijlocesacă la Fiul ei şi Dumnezeul nostru, pentru noi, în parte, pentru creştinătate, pentru neamul nostru, pentru întreg neamul omenesc. În cultul ortodox sunt orânduite zile de sărbătoare consacrate Preacuratei Fecioare Maria. În slujbele religioase sunt nenumărate rugăciuni ce îi sunt adresate. Fiecare set de imne şi rugăciuni îşi are epilogul, în care numele Preacuratei Fecioare este pronunţat, alături de numele Mântuitorului. Veneraţia ce i se aduce constituie sufletul care încălzeşte evlavia ortodoxă, aşa cum inima încălzeşte tot trupul. În această privinţă, protestantismul, diferă total faţă de ortodoxie. Datorită sistemului său doctrinar, în protestantism Tradiţia bisericii nu este criteriu sigur al credinţei. Ca urmare, cultul îngerilor şi al sfinţilor este considerat a fi nefondat şi fapt regretabil îl constituie absenţa şi a Fecioarei Maria din credinţă şi din cult. Hristos este considerat a fi singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om.1 Faţă de catolicism, Ortodoxia nu permite dogma imaculatei concepţiuni a Fecioarei Maria (immaculata conceptio beatae virginis), în sensul că Sf. Fecioară s-ar fi zămislit şi s-ar fi născut fără păcatul strămoşesc. Disputele pe această temă, în catolicism, au durat veacuri de-a rândul. Sărbătoarea zămislirii fără prihană a sf. Fecioare s-a introdus în catolicism mai întâi la Lyon, în 1140, cu toată opoziţia celebrului abate mistic, Bernard de Clairvaux. Opoziţie, faţă de această inovaţie catolică, a manifestat, în secolul al XIII-lea, cu marea sa autoritate şi celebrul teolog scolastic al Bisericii apusene, Toma d’Aquino.2 Spre a legitima bigotismul antiprotestant, în 1814, papa Pius al IX-lea a promulgat dogma zămislirii fără păcatul strămoşesc a Sf. Fecioare Maria.3 În Preasfânta Fecioară “Cea fără Prihană”, Ortodoxia nu admite nici un păcat individual, ceea ce ar fi incompatibil cu demnitatea de Maică a lui Dumnezeu. La Bunavestire, adusă de arhanghelul Gavriil Fecioara Maria a consimţit a fi maica lui Dumnezeu. După cum i s-a comunicat, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei şi puterea Celui preaînalt a umbrit-o; astfel a fost eliberată de păcatul strămoşesc, spre a fi sălaş adecvat – sălaş sfânt – pentru Fiul lui Dumnezeu. După adormirea ei, Iisus n-a lăsat ca trupul ei să vadă stricăciune; a ridicat-o la ceruri, în stare de aleasă preamărire. Acolo, ca Maică a lui Dumnezeu, Preacurata Fecioară se roagă pentru toţi cei ce aleargă la ea şi îi solicită ajutorul.4 În biserică, icoana ei se află în stânga uşilor împărăteşti. Cu toată certitudinea, nu greşim dacă spunem, că icoana ei se găseşte în casele tuturor credincioşilor.
În colecţia P. Codiţă din Bucureşti, este păstrată icoana pe sticlă a naşterii Precistei, adică a Preacuratei Fecioare, provenind de la Gherla, de la începutul secolului XX. Preacurata Fecioară este reprezentată înfăşată, de o parte a ei fiind sf. Ioachim, iar de cealaltă sf. Ana, care îşi întinde braţele sale protectoare asupra fiicei sale. Pe fundal, este reprezentat îngerul (arhanghelul Gavriil), cu un clopoţel în mâna dreaptă, vestind începătura mântuirii noastre.5
Icoana pe sticlă a naşterii Precistei, de la Laz, Valea Sebeşului, din mijlocul sec. al XIX-lea, păstrată la muzeul Brukenthal din Sibiu, prezintă în forme mai stilizate, aceleaşi personaje, în acelaşi aranjament; doar Preacurata Fecioară este, de această dată, în braţele susţinătoare şi ocrotitoare ale maicii sale.6
Icoana pe sticlă a naşterii Precistei, din Arpaşul de Sus, datând din 1872, lucrată probabil de Savu Moga şi păstrată la muzeul din Făgăraş, prezintă pe prim plan, pe Preacurata Fecioară înfăşată în leagăn, în faţa mesei cu vase de preţ. În imediata vecinătate, este sf. Ana torcând, iar lângă ea, sf. Ioachim, soţul ei, albit de zile. Într-un registru superior, pe un fundal frumos arcuit, sunt reprezentaţi sf. Zaharia proorocul, cu braţul drept ridicat spre binecuvântare şi sf. Elisabeta, soţia sa. Între ultimii doi, sunt reprezentate trei femei, care în mâinile lor aduc daruri nou-născutei Fecioare.7
Credincioşii, care prin mijlocirea maicii Precistei s-au îndumnezeit şi din moarte s-au mântuit, trâmbiţează duhovniceşte, împreună cu arhanghelul Gavriil, grăind: “Bucură-te ceea ce esti plină de dar, Domnul este cu tine. Binecuvânta-tă eşti tu între femei!” (Luca 1, 28). Şi noi, împreună cu Luceafărul poeziei noastre, să i-ne adresăm Preacuratei Fecioare, rostind: “Din valul ce ne bântuie / Înalţă-ne, ne mântuie. / Privirea adorată / Asupră-ne coboară / O, maică preacurată, / Şi pururea fecioară / Marie! (Eminescu M., Rugăciune).

1. Popovici E., Istoria bisericească universală, vol. IV, trad. de A. Mironescu, Bucureşti, 1928, p. 12-13.
2. Ibidem, vol. III, 1927, p. 211.
3. Ibidem, vol. IV, p. 163.
4. Huonder A., La picioarele Mântuitorului, vol. II, prelucare de I. Moşoiu, Sibiu, 1937, p. 213-214.
5. Irimie C. şi Focşa M, Icoane pe sticlă, Bucureşti, 1969, p. 29 şi planşa 49.
6. Ibidem, p. 31 şi planşa 76.
7. Ibidem, p. 31 şi planşa 144.