Arhiva lunii august 1998

Eminescu şi Slavici la serbarea de la Putna

În viaţa sa de zbucium şi pribegie, Eminescu a ajuns să cunoască Ţara, încă din anii copilăriei. Necunoscând graniţele şi îngrădirea a cutreierat tot pământul locuit de Români, cu suferinţele şi nedreptăţile îndurate de pământeni. Pornind din locul sfânt al credinţei poporului român (al Moldovei şi Bucovinei), s-a înfiorat de trecutul glorios, s-a zbătut pentru viitorul luminos, visat de el pentru Ţara Românească. Dezrădăcinat din locul său natal, a ştiut să se apropie de oameni şi să-şi facă legături de prietenie, pe care le-a preţuit şi de care a rămas legat până la urmă.1
În toamna anului 1869, Eminescu a fost trimis de tatăl său la Viena pentru studii (1869-1872). Dintre bucovineni, acolo l-a regăsit pe Th. Ştefanelli, prietenul său de şcoală de la Cernăuţi şi şi pe V. Moraru. Prin Ioan Hosan, de pe Mureş, student la Medicină, a ajuns să-l cunoască pe Ioan Slavici, de fel din Şiria, de lângă Arad de care s-a legat, ca dovadă a unei similare afinităţi sufleteşti. Ca student, Eminescu şi-a ales exclusiv prelegeri de Filozofie, dar participa poate cu mai multă plăcere, la prelegerile de Filozofia Dreptului de Drept roman, la cursul de Medicină legală şi de Anatomie care a reuşit să-l atragă şi pe Slavici. Ioan Slavici a fost întâi la Facultatea de Drept din Pesta, la care a stat vreo patru luni. Pentru a-şi face anul de voluntariat, şi-a ales ca localitate Viena, unde s-a înscris la Universitate. Având cazarma, a treia casă de la Universitate, înainte de masă urma cursurile, iar după masă făcea exerciţii militare.
Spirite deosebite, în ei se izbeau două lumi, pornite din aceeaşi obârşie, dar desfăşurate fiecare în felul său. Dacă, în aparenţă, viaţa lui Eminescu nu se deosebea de a colegilor săi, ea avea totul în sens interior ce nu se lăsa cu uşurinţă dezvăluit. La rândul său, Slavici era un patriot onest; specificul lui era pasivitatea intelectuală şi culoarea locală. Eminescu şi Slavici au putut să-şi etaleze capacităţile, pe un acelaşi teritoriu, prin preocupările amândurora şi problemele de cultură naţională şi literară.2 Ca dovadă a prieteniei, dimineaţa mergeau adesea împreună la cursuri, iar la douăsprezece Eminescu îl însoţea pe Slavici discutând, până la cazarmă. Deseori, Eminescu îşi aştepta prietenul în faţa porţii, până la terminarea exerciţiilor militare, spre a porni iar pe străzi sau prin grădina publică, încordaţi în discuţie.
Slavici mărturiseşte despre Eminescu că a cutreierat mereu în mijlocul poporului român, că citise cronicarii şi multe cărţi bisericeşti, cunoştea literatura română în toate fazele ei şi, la vârsta sa, n-a cunoscut om ca el stăpânit de gândul unităţii naţionale şi de părerea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. La rândul său, Slavici şi-a petrecut copilăria în mijlocul Românilor, la Şiria, unde în şcoală şi în afară de şcoală a trăit în societate maghiară. Nu cunoştea nici trecutul poporului român, nici literatura română şi doar limba românească ştiută din copilărie. Eu – zice Slavici – voi fi fost pentru Eminescu un interesant obiect de studiu, iar el pentru mine, un nesecat izvor de ştiinţă, de înţelegere şi de îndrumări bune. Chiar dacă unele stări de lucruri îi produceau uneori iritaţie lui Eminescu, cu toate acestea nu s-a renunţat la asocierea lor peripatetică.
Faţă de deosebirile dintre ei, au fost şi stări de lucruri care i-au legat pentru toată viaţa. Tot Slavici spune despre Eminescu că era naţionalist în cel mai concludent înţeles al cuvântului, iar despre sine, că era mai mult sau mai puţin cosmopolit. Cunoşteam amândoi viaţa poporului român, în amănunte pline de farmec şi eram încântaţi de ea, eu chiar mai mult decât Eminescu. Slavici cunoştea bogăţia vieţii sufleteşti şi destoiniciile de tot felul ale Românilor. Din convingerea despre posibilităţile poporului român, provenea nestrămutata credinţă în viitorul său strălucit, precum şi năzuinţa de a lua parte la realizarea lui. Argument de legătură pentru ei doi era cultul trecutului. Gândul lui Eminescu zbura la marii domnitori români, care prin faptele lor s-au încununat de glorie. În trecutul apropiat, Eminescu şi Slavici se întâlneau în idei, când era vorba de Horea şi Iancu.
La vârsta de 20 de ani, Eminescu nu cunoştea numai învăţături cuprinse în Evanghelie – cunoştea ideile lui Platon, învăţătura despre confucianism, despre budism şi punea religiozitatea mai presus de toate. Slavici crescuse în biserică şi spunea că dacă ar fi cunoscut şi el lumea în care se zbătuse Eminescu, n-ar mai fi avut despre ce să discute. Aşa însă a trecut iarna şi primăvara şi n-a fost zi în care să nu se întâlnească şi să petreacă orele împreună.
În urma stăruinţelor lui Eminescu, Slavici a ajuns să citească româneşte, a deprins rostirea literară a vorbelor şi a ajuns la mari realizări literare. Nefiind în stare să scrie corect, Eminescu îi corecta manuscrisele şi le trimitea la “Convorbiri literare” cu care avea legături.3 Slavici nu ştia nimic despre scrierile lui Eminescu, numai din “Convorbiri literare” afla şi el, şi colegii, ce a mai scris Eminescu.
Loc de întâlnire cu prietenii le era cafeneaua. La discuţiile de tip filozofic şi mai ales politic, Eminescu se dovedea a fi iritabil în contraziceri şi renunţa la moderaţie, pentru apărarea opiniei sale proprii.
În anul 1870, se împlineau patru sute de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna. De Sf. Maria Mare, la 15/27 august, la hramul bisericii, era îndătinat a se strânge multă lume la Putna. Eminescu a fost între iniţiatorii serbării de la Putna, la mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, dar ideea congresului studenţilor români din toate părţile, cu ocazia serbării de la Putna, de la el a pornit.4 Când era vorba despre durerile neamului românesc, el ardea în foc nestins, fiind om de iniţiativă şi de acţiune, care nu-şi dădea răgaz. Nu-i păsa să iasă în frunte, dar îi urnea pe alţii înainte. Când alţii nu vroiau să-l însoţească, era gata să meargă şi singur.
“Serbarea de la Putna – zice Slavici – am pus-o la cale numai noi amândoi”, adică Slavici, ca preşedinte al comitetului care face serbarea, iar Eminescu ca secretar. Deşi tânăr, Eminescu ştia din proprie experienţă, cât de mult se deosebesc Românii unii de alţii în felul lor de a gândi, de a simţi, şi cum pot fi îndrumaţi să acţioneze împreună. Din apelul adresat publicului pentru serbarea de la Putna, reiese că ideea serbării de la Putna a izvorât din conştiinţa naţională română. S-a dorit ca această serbare să fie începutul unei conştiente lucrări pentru restabilirea unităţii în viaţa culturală a Românilor, care “trebuie să fie omogenă la Prut şi la fel în sânul Carpaţilor cărunţi şi pe malurile Dunării bătrâne”.
Comitetul de acţiune ales de adunarea generală a studenţilor din Viena a intrat în legătură cu comitetele formate la Bucureşti, la Graz, la Pesta, la Lipsca, la Liege şi s-au pornit acţiuni prin presă şi prin întruniri. Ideea a fost primită cu entuziasm şi, în scurt timp, comitetul din Viena, a primit peste cinci sute de florini pentru cheltuielile serbării şi s-a stabilit programul. O urnă de argint avea să fie aşezată drept prinos pe mormântul marelui şi Sfântului Erou naţional. Femeile din Bucureşti şi cele din Cernăuţi aveau să aducă la Putna câte un epitaf în fir pe care avea fiecare deputaţiune câte un steag cu inscripţiuni votive. În partea Olteniei s-a comandat un prapor, cu portretul Marelui Erou, au plănuit un portic festiv şi arcuri de triumf. Cu această ocazie au hotărât punerea la cale a unui congres general al studenţilor de pretutindeni. Asistând dimineţile la cursuri, între lecţii, Eminescu şi Slavici discutau chestiunile ce urmau a fi rezolvate la congres. Căutau să-şi dea seama de neajunsurile prezentului, de ale lor şi de ceea ce trebuie făcut pentru înlăturarea lor. S-a ajuns la constatarea, că desfăşurarea vieţii sociale are loc ca necesitate organică, iar timpurile viitoare sunt cuprinse în prezent ca pădurea în ghindă; deci zadarnice sunt silinţele celor ce vor să se întâmple, ceea ce nu este în firea lucrurilor. Căutau să vorbească asupra modului cum trebuie să se desfăşoare lucrurile în viaţa poporului român. Gândind la neastâmpărul şi ideile pe care Eminescu a ştiut să le transmită şi altora, Slavici a ajuns la concluzia că era ceva profetic în acel neastâmpăr.
În timp ce se frământau astfel de planuri şi idei a izbucnit războiul franco-german şi comitetul central a fost nevoit să amâne serbarea până după război. “Iată, cum se pierde un an din viaţa noastră comună” – a exclamat atunci Eminescu. Pe lângă toate, a mai venit şi pierderea sumei de florini a comitetului.5
Bărbaţi de seamă ai timpului: V. Alecsandri, Kogălniceanu, fraţii Brătianu, Goleştii, C. A. Rosetti, au încurajat comitetul să stăruie ca serbarea să se ţină cu mijloacele de care vor putea să dispună.
Serbarea de la Putna s-a ţinut, un an mai târziu, la 15/27 august 1871. I s-a cerut lui V. Alecsandri un imn ocazional, iar lui Flechtenmacher şi lui Claudella, compoziţiune pentru acest imn.
De fapt, guvernul austriac nu i-a împiedicat pe Români de a se strânge la Putna pentru manifestaţiile proiectate; era interesat să cultive simpatiile Românilor şi nu de a-i jigni, oprind serbarea. Eminescu, moldovean, iar Slavici, ungurean, ambii şagunişti convinşi, nu admiteau ca cineva să se îndoiască de aceasta. Cu însufleţire şi-au pus amândoi serviciile pe teren: Eminescu în ţară, spre a conduce campania prin presă, iar Slavici în Bucovina. Acolo şi-a oferit concursul şi Silvestru Moraru (viitor mitropolit al Bucovinei), pe atunci membru în consistoriu, precum şi zeloşii colegi, Th. Stefanelli şi Vasile Moraru, fiul părintelui Silvestru, cu care s-au deplasat la Putna.
Părintele arhimandrit Arcadie Ciupercovici, egumenul mănăstirii Putna, a fost unul dintre cei mai călduroşi sprijinitori şi povăţuitorul în executarea lucrărilor de pregătire a serbării, spre a putea face faţă greutăţilor întâmpinate la faţa locului. Demn de apreciere a fost zelul neobosit, îndelunga răbdare şi spiritul de disciplină, atât al seminariştilor din Cernăuţi, cât şi al băieţilor de la cele două gimnazii din Bucovina, mobilizaţi la lucru de către comitetul de organizare a serbării.
Mai presus de toată îndoiala, a fost convingerea că Românii adunaţi la mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, îşi vor manifesta în toată libertatea, simţămintele de pietate. Vor preamări împreună numele unuia dintre cei mai mari susţinători ai neamului românesc, îmbărbătându-se şi întărindu-şi astfel credinţa pentru viitor.6
Serbarea a început în ziua de Sf. Maria Mare, printr-o cuvântare a lui Slavici, în faţa porticului ridicat în faţa mănăstirii, după care s-a format procesiunea spre mănăstire.7 S-au vărsat lacrimi de bucurie, când corul a intonat imnul: “Etern, atotputernic, o creator sublime,/ Tu dai lumii viaţă şi omului cuvânt, / În tine crede, speră întreaga Românime, / Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!” Urna votivă a fost aşezată la căpătâiul mormântului, pe un piedestal de marmură neagră. Cele două epitafe au fost întinse pe mormânt, iar steagurile aduse de deputaţiuni au fost lăsate ca decoraţiune la mormânt. Asistenţii au îngenunchiat în faţa mormântului. Egumenului mănăstirii Putna i-a revenit rolul de a celebra sfinţirea urnei şi a steagurilor aduse la mormânt. Cuvântarea festivă a fost rostită de A. D. Xenopol, atunci student la Universitatea din Berlin.
Seara, s-a întrunit mult doritul congres al studenţilor români. Gândul vienezilor era să se aleagă un birou permanent, care să-i convoace pe studenţi, ici şi colo, spre a-i ţine strânşi la un loc. Scopul era de a se putea face o întinsă şi stăruitoare propagandă, pentru restabilirea unităţii în viaţa culturală a poporului român, cultura să fie naţională şi pretutindeni aceeaşi. Este de remarcat, că dorul de unitate culturală, s-a ivit în toate inimile.8
La congres s-a dezbătut programul propagandei culturale al tinerimii române, pentru acţionarea prin conferinţe publice, prin reviste literare, prin biblioteci poporale, prin ziaristică, prin concerte şi reprezentaţiuni teatrale, păstrând disciplina intelectuală şi morală. Aşa gândea Eminescu şi aşa gândeau membrii vienezi care au împărtăşit vederile lui. La congres s-a încercat să-i dumirească şi pe ceilalţi membrii să adopte acest program.
În virtutea desfăşurării fireşti a lucrurilor, înainte de a se uni politiceşte, de căpetenie este pregătirea unităţii sufleteşti. De fapt, restabilirea unităţii în viaţa culturală a Românilor, era un mijloc adecvat, în vederea unirii politice a Românilor într-un singur stat.9

1. Colorian Al., Viaţa lui M. Eminescu, în Poezii de M. Eminescu, ed. a III-a, Bucureşti, 1946, p. 13, 21.
2. Călinescu G., Viaţa lui M. Eminescu, Bucureşti, 1932, p. 132-133.
3. Slavici Ioan, Amintiri – Eminescu, Creangă,…, Bucureşti, 1924, p. 16-19.
4. Călinescu G., op. cit., p. 136, 138, 154.
5. Slavici I., op. cit., p. 45-46, 48-52.
6. Ibidem, p. 59-64.
7. Călinescu G., op. cit., p. 157.
8. Slavici I., op. cit., p. 67-69, 80.
9. Ibidem, p. 115-116.