Arhiva lunii februarie 1998

Învăţătura evanghelică despre rugăciune

Întreaga viaţă de pe pământ a Mântuitorului Hristos a fost o rugăciune închinată lui Dumnezeu-Tatăl şi biruinţei lui în lume. Alături de pilda vieţii sale de rugăciune – cu fapta – prin Evanghelia sa Mântuitorul a dat lumii şi învăţătura Sa despre rugăciune, propovăduită cu cuvântul. Aceasta din urmă este în deplină concordanţă cu pilda vieţii Sale.
În Predica de pe Munte a început Iisus învăţătura despre rugăciune prin arătarea părţii negative. Pentru că rugăciunea este vorbire a omului cu Dumnezeu, săvârşită între sufletul omului şi Dumnezeu, ea nu trebuie să fie făcută spre a fi văzută de oameni, cum obişnuiau fariseii. De preferinţă, acestora le plăcea să se roage prin colţurile uliţelor, stând în picioare, ca să se arate oamenilor (Matei 6, 5). Păzind “pravila la vremea hotărâtă a ei” (Ieşire 13, 10), dacă pe farisei i-a surprins ora rugăciunii pe cale, n-au stat la îndoială să-şi pună semnele specifice şi să se roage în colţurile străzilor, în văzul a cât mai multă lume. O astfel de rugăciune nu era un rod al necesităţii interne a sufletului, ci de dragul de a fi văzuţi şi lăudaţi de oameni. Pentru lipsa de concordanţă între interiorul sufletului lor şi modul în care ei se arătau în faţa lumii, numiţi au fost a fi făţarnici. Laudă luând de la oameni, pentru astfel de rugi care nu s-au înălţat la tronul ceresc, n-au mai fost îndreptăţiţi la răsplată şi de la Dumnezeu (Gheorghiu V., Sf. Evanghelie după Matei, cu comentar, vol. II, Cernăuţi, 1927, p. 246-247).
O altă latură negativă, reliefată în învăţătura despre rugăciune, se referă la rugăciunea păgânilor. “Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca păgânii, că ei cred că în poliloghia lor vor fi ascultaţi, deci nu vă asemănaţi lor” (Matei 6, 7-8). Păgânii aveau zei care erau lucruri moarte, închipuiri omeneşti, aşa că nu erau în stare nici să asculte şi nici să le împlinească cererile. Păgânii rosteau rugăciuni îndelungi, crezând că astfel vor fi auziţi şi-i vor determina pe zei să le împlinească rugile. Pe muntele Carmel, slujitorii lui Baal s-au rugat de dimineaţă până la amiază, să aducă foc asupra viţelului de jertfă, dar în zadar. “Strigaţi cu glas tare, căci el este
dumnezeu! – le-a zis proorocul Ilie -. Poate se îndeletniceşte cu ceva, sau s-a dus încotrova, sau călătoreşte, sau doarme, ca să se trezească din somn” (I Regi 18, 26-27). După cuvântul Ap. Pavel: “Nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea cu aurul, sau cu argintul, sau cu marmora cioplită de meşteşugul şi de închipuirea omului…Dumnezeu nu e departe de fiecare dintre noi” (Fapte 17, 27 şi 29). “El ştie de ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6, 8). Nu prin vorbă multă îl va determina omul pe Dumnezeu ca să-i împlinească cererea; esenţial este ca rugăciunea să izvorască din adâncul sufletului lui.
În templu, fariseul din parabolă a ocupat locul dinainte şi cu ţinută îngâmfată – stând drept – nu şi-a recunoscut nici un păcat. Mai mult decât atât, a aruncat cuvinte de dispreţ faţă de vameşul ce se ruga în apropiere, socotindu-l a fi păcătos. S-a lăudat către Dumnezeu, că posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuială din ce agoniseşte. El este exemplul tipic al fariseului mândru şi făţarnic, total lipsit de evlavie şi smerenie. Fără simţământul de căldură sufletească, specifică stării de rugăciune, fariseul a ţinut doar să fie văzut şi lăudat de oameni. Pretinsa lui rugăciune n-a putut străbate cerurile spre a fi ascultată de Dumnezeu. El şi-a luat plata şi lauda de la oameni şi n-a mai primit răsplată din partea lui Dumnezeu.
O, dar cu ce zbucium al inimii şi bătându-şi pieptul, vameşul de departe stând, neîndrăznind să-şi ridice ochii spre cer, se ruga, zicând: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 10-14). Recunoscându-şi păcatele şi puţinătatea vredniciei sale , cu ce cucernicie şi adâncă smerenie a implorat el milostivirea şi ajutorul lui Dumnezeu! O astfel de rugăciune făcută cu toată căldura şi devotamentul, răzbate până la tronul ceresc şi este satisfăcută şi în ceasul de acum, precum şi în veacul ce va să vie, la arătare. Este firesc deci, ca vameşul să se fi întors mai refăcut sufleteşte – mai îndreptat – la casa sa, decât fariseul.
Pentru ca rugăciunea să fie ascultată şi împlinită de Dumnezeu, i se cere omului să se ferească de privirile oamenilor. “Tu când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta roagă-te Tatălui tău celui într-ascuns şi Tatăl tău, care vede într-ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). În liniştea camerei, îi este propice omului să se roage cu toată smerenia, neconturbat de nimeni. Dumnezeu este duh şi pătrunde toate; nimic nu-i rămâne ascuns şi-i va răsplăti celui ce se roagă, după mare mila sa. Aceasta nu înseamnă că Mântuitorul ar fi împotriva cultului divin public; este însă împotriva tendiţei de a se închina spre a fi văzut de oameni. În comun se realizează unitatea sufletească între toţi cei ce se roagă şi se înalţă rugăciunea ca din partea unuia singur. Mântuitorul a luat parte însuşi la cultul de la templu şi izgonindu-i pe zarafi şi pe negustori cu cuvintele proorocului Isaia (56, 7), a grăit: “Casa mea, casă de rugăciune se va chema…” (Marcu 11, 17).
La fântâna lui Iacob, din Sicar, Iisus i-a spus femeii samaritence, că “Duh este Dumnezeu şi cei ce i se închină lui cade-se să i se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24). Expresiunea, “rugăciunea în duh”, se opune rugăciunii pur exterioare şi verbale, iar “rugăciunea în adevăr”, se opune unei rugăciuni false. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul condamnă fariseismul epocii sale şi al tuturor timpurilor, care se mulţumeşte cu o rugăciune materială, constând din formule care se repetă în mod mecanic. Aceasta este reprobarea rugăciunii rostite de pe vârful buzelor şi de lăudăroşenie, ca rugăciunea fariseică. Fiind o înălţare, un strigăt al sufletului către Dumnezeu, rugăciunea trebuie să izvorască din adâncurile conştiinţei. În rugăciunea adevărată, ca a vameşului, omul interior este cel care se roagă.
Rugăciunea fariseică, combătută de repetate ori de Domnul Hristos, se regăseşte la sectari, în lumea modernă şi contemporană. Asemeni fariseilor, sectarii se socotesc a fi desăvârşiţi împlinitori ai legii. După cum spune Elena White, în cartea sa “Calea către Hristos” (Budapesta, 1896, p. 129), pentru sectari nici un loc nu este nepotrivit spre a-şi îndrepta rugăciunea către Dumnezeu. Nimic nu ne poate opri, ca să ne îndreptăm inimile noastre în rugăciune călduroasă către Dumnezeu. În zgomotul străzilor, în mijlocul ocupaţiunilor şi afacerilor noastre de toate zilele, ne putem ruga lui Dumnezeu şi să implorăm ajutorul divin.
Sectarii au adoptat această comportare fariseică faţă de rugăciune, pe motiv de oportunitate. Şi se oferă astfel prilejul de a fi luaţi în seamă şi lăudaţi de oameni – condiţii favorabile de a câştiga aderenţi la secta lor. Se poate vorbi deci despre unii care pretind a fi zeloşi şi minuţioşi împlinitori ai cerinţei de a se ruga, făcând aceasta din mândrie deşartă, bătătoare la ochi şi spre a fi admiraţi de lume.
Pentru creştinul cucernic al zilelor noastre rămâne constatarea, că sentimentele de aroganţă şi mândrie, prezente în rugăciunea făţarnicilor în genere, nu-şi găsesc motivarea în starea de adevărată convorbire a omului cu Dumnezeu. Dimpotrivă, adânca smerenie a vameşului din Evanghelie stăruie peste veacuri ca model clasic pentru sincera concentrare sufletească la rugăciune. În consecinţă, neîndoielnic este adevărul confirmat al sentiţei biblice (de la Luca 18, 14), care ne spune că “tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

Fericiţi făcătorii de pace…!

Cele nouă sentinţe, numite fericiri, cu care Mântuitorul Hristos şi-a început “Predica sa de pe munte”, exprimă tot atâtea izvoare indicate omenirii de peste veacuri, pentru dobândirea adevăratei fericiri. Cea de a şaptea fericire este aceasta: “Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). A răsunat această sentinţă într-o ţară supusă imperiului roman, stăpânită de neînţelegeri, de vrajbă şi duşmănii. În acest imperiu, care cuprindea o bună parte din întinsul pământului cunoscut pe acea vreme, stăpânea imperturbabila deviză: Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război (= Si vis pacem, parra bellum). Această pace era izvorâtă din minte păgână, neluminată de Evanghelia lui Hristos. Ea se întemeia pe un drept al pumnului, al celui mai tare, pace care se cucerea prin jertfe de sânge şi pierderi de vieţi omeneşti. Într-o astfel de lume, nu-şi găsea loc sentimentul de milă faţă de duşman, iubirea de oameni, de aproapele. Pentru interese egoiste, lumeşti, se încalcă şi dragostea de frate şi chiar faţă de părinte.
În perioada Renaşterii, gânditorul Machiavelli N. (1469-1527) afirma, că în politică dictează interesele şi forţa; în ea nu au ce căuta considerentele morale. Expresia de machiavelism – ce a rezultat -, exprimă lipsa de scrupule în alegerea mijloacelor necesare, pentru atingerea unui anumit scop. Pe aceeaşi bază se situează dictonul: Omul este lup faţă de alt om (= Homo homini lupus), afirmat de filozoful materialist englez T. Hobbs (1588-1679). După el, starea naturală a oamenilor, anterioară statului, era considerată a fi fost: războiul tuturor, împotriva tuturor (= bellum omnium, contra omnes).
Cu totul contrară interesului pentru pace era deviza: “a-l obosi pe zeul Marte”, adică a-i cere război (= fatigare Martem). După astfel de principiu se călăuzeau conducătorii lumii antice, cărora li se solicita să le ceară cu stăruinţă zeilor pacea corespunzătoare (= pacem deorum exposcere). Aşa se călăuzeau cei fără credinţă în Dumnezeu, recurgând la forţă, prin violenţă, spre a-şi impune dorinţele lor.
Apostolilor săi şi celor cu credinţă într-însul, Mântuitorul le-a grăit zicând: “Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă, nu cum dă lumea, v-o dau Eu” (Ioan 14, 27). Ca Fiu al lui Dumnezeu, Domnul Hristos a adus pe pământ pacea, căci “s-a dat pe sine preţ de răscumpărare pentru toţi, precum s-a dovedit la timpul cuvenit”. După cuvântul aceluiaşi Ap. Pavel – Hristos este mijlocitor între Dumnezeu şi om “căci unul este Dumnezeu, unul este şi mijlocitorul între Dumnezeu şi om, Cel ce s-a făcut om: Hristos Iisus” (I. Timotei 2, 5-6). Acelaşi Ap. le zice Evreilor: “V-aţi apropiat de Iisus, mijlocitorul noului legământ şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel” (Evrei 12, 24). Prin faptul mântuirii în Hristos, s-a surpat peretele din mijloc al vrajbei, al despărţiturii şi vrăjmăşiei (Efeseni 2, 14). Nu mai este deosebire între iudeu şi elin, fiu al lui Israil şi păgâni. Aceştia împreună sunt chemaţi să se bucure de pacea în Hristos Domnul. “Pentru aceasta a murit şi înviat Hristos, ca să aibă stăpânire peste morţi şi peste vii. Tu dar de ce judeci pe fratele tău? De ce te uiţi de sus la fratele tău?” (Romani 14, 9-10). “Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este rob, nici slobod; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi, întru Hristos Iisus”. Toţi care prin baia botezului v-aţi împăcat cu Dumnezeu “sunteţi fiii lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26-28). Hristos este deci împăciuitor al omului cu Dumnezeu şi Domn al păcii.1
Făcătorii de pace se călăuzesc după principiul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, “Poruncă nouă vă dau vouă, ca unul pe altul să vă iubiţi. După cum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii către alţii” (Ioan 13, 34-35). Făcătorii de pace procedează cu blândeţe, săvârşind binele, care voiesc să pătrundă în suflete, căci bunătatea este desăvârşita manifestare a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, spre a-i face fericiţi. Făcătorii de pace se învrednicesc astfel, de a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Mai mare recompensă şi fericire, decât mărirea de a se numi fii ai lui Dumnezeu nu pot dobândi, chiar dacă nu în înţeles propriu, ci recunoscuţi ca atare şi bucurându-se de drepturile Fiului adevărat al lui Dumnezeu. De această fericire nu vor avea parte cei călăuziţi de deviza: împarte şi stăpâneşte (= divide et impera), prin învrăjbire, certuri, războaie. Mărirea la care aceştia ajung aici pe pământ, ca răsplată efemeră, nu-i îndreptăţeşte şi la altă răsplată de la Dumnezeu, în ceruri.2
Ca un făcător de pace, Ap. Pavel a combătut partidele care s-au ivit la creştinii din Corint: un partid al lui Pavel, altul al lui Apollo, altul al lui Chefa şi altul al lui Hristos. Le-a arătat Corintenilor răul dezbinărilor şi a făcut apel la pace. Cât despre apostoli, le-a spus că sunt doar slujitori – “ajutoare de muncă” ale lui Dumnezeu – şi pentru ei nu trebuie să se dezbine între-olaltă. “Oare s-a împărţit Hristos?…Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu sălăsluieşte întru voi? Dacă strică unul templul lui Dumnezeu, strica-l-va Dumnezeu pe el” (I. Cor. 1, 13; 3, 9 şi 16-17).
Tot în Corint, pe la anul 96, au avut loc unele dezordini, fiind depuşi unii presbiteri demni, ceea ce a dus la starea de învrăjbire între creştini. Pentru restabilirea păcii şi a bunei înţelegeri, biserica Romei s-a adresat bisericii din Corint printr-o epistolă, în care – fără a face vreo mustrare – dă doar o sfătuire frăţească pentru restabilirea unităţii, specificând chiar să nu se supere pentru aceasta. Teologii rom.-cat. au folosit această intervenţie în scopul susţinerii pretinsului primat de jurisdicţie universală, pe care Clement Romanul, episcopul Romei, l-ar fi exercitat astfel încă din primul veac al Bisericii creştine. Este de menţionat că epistola către biserica din Corint a fost adresată de biserica Romei, nu de episcopul Clement în persoană. De fapt, din tonalitatea ce se desprinde din textul epistolei adresate – că a-şi da sfaturi reciproc este de folos – nu reiese pretinsul primat, ci doar interesul frăţesc al bisericii Romei pentru reinstaurarea păcii în biserica soră din Corint. Nu era imperios necesar ca un astfel de demers să fie întreprins de biserica Romei; tot aşa de bine putea fi făcut şi de o altă biserică, în scopul sublim al restabilirii păcii.3
Din timpurile străvechi, strămoşii noştri au cunoscut sentimentul de adevărată şi sinceră prietenie şi bună înţelegere. După Aurelian prin care s-au retras legiunile romane din Dacia, sub succesorul său, împăratul Tacit (275-276), creştinii s-au bucurat de pace deplină care a continuat şi sub următorii doi împăraţi, Prov (276-282) şi Carus (282-284).4 Istoria ne spune, că Tacit le-a întins mâna cu bunătate tuturor Geţilor, primindu-i prieteneşte (Omenes geticos populos in amicitiam recepit). S-a împlinit astfel sfatul creştinesc, de “a primi pe cineva în bună pace” (cum bona pace aliquem accipere).
Pe toţi cei care cu stăruinţă urmăresc îndemnul de instaurare a păcii pe pământ, Domnul Hristos îi numeşte fii ai lui Dumnezeu. Fiecărui creştin i se oferă şansa, ca făcător de pace fiind, în aria sa de viaţă şi activitate, să se învrednicească de nemăsurata fericire, de a fi numit fiu al lui Dumnezeu.

1. Cabasila N., Despre viaţa în Hristos, trad. de T. Bodogae, Sibiu, 1946, p. 164-165.
2. Gheorghiu V., Sf. Evanghelie după Matei, cu comentar, Cernăuţi, 1925, p. 203.
3. Popovici E., Istoria bisericească universală, trad. de A. Mironescu, cartea I-a, ed. a II-a, Bucureşti, 1925, p. 290 şi 293.
4. Ibidem, p. 240.