Arhiva lunii iulie 1997

Apărători ai Ortodoxiei din Ardeal, în secolul al XVIII-lea

După unirea de la 1700, a unei părţi a românilor ardeleni cu biserica Romei, poporul de la sate şi preoţii, în cea mai mare parte au rămas statornici în credinţa strămoşească. Biserica ortodoxă a fost lăsată, timp îndelungat, fără conducere ierarhică, fără episcop, stăpânirea habsburgică socotind că astfel se va ajunge mai uşor ca românii ortodocşi să se înduplece a-şi părăsi credinţa.
În susţinutele frământări pentru credinţă, ale românilor din Ardeal, în sec. al XVIII-lea, s-au ivit entuziaşti apărători ai ortodoxiei, călugări, preoţi şi tărani, vrednici de pomenire, care cu preţul chinurilor muceniceşti şi chiar cu preţul morţii au apărat credinţa strămoşească. Dacă unii luptători, ajunşi în frunte, cădeau zdrobiţi, alţii se ridicau în locul lor şi astfel valul ce creştea ameninţa uniaţia cu catolicii.
În şirul apărătorilor pentru credinţă, la loc de frunte s-a situat domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Evlaviosul domn a simţit o adâncă amărăciune pentru cei ce “au lunecat cu firea” şi n-au ştiut să-şi păzească “cinstea legii” în care s-au născut. A lăudat pe cei rămaşi statornici în credinţa ortodoxă. În scrisoarea sa din 1701, îi încredinţa pe braşoveni că toţi călcătorii de lege îşi iau plata de la dreptul judecător, Dumnezeu. Apreciind că biserica din Ardeal se învăluie ca o corabie în mijlocul valurilor mării, pe lângă ajutorul în bani, i-a dat moşia de la Merişani, (Argeş), pentru acoperirea nevoilor materiale. Darnicul domn s-a îngrijit şi de ridicarea bisericii din Făgăraş, căutând să o asigure cu ajutoare pentru viitor, “până vor ţine legea pravoslavnică”, iar “dacă n-ar fi întru a răsăritului biserică şi credinţă, să fie lipsiţi de această milă ce am făcut”.
Prezentănd “Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec. al XVIII-lea” (vol. I şi II, Sibiu, 1920 respectiv 1930), Silviu Dragomir a apreciat ca firesc a da glas spre evidenţierea celor ce au apărat atunci biserica strămoşească şi neînfricaţi au dus lupta îndreptăţită împotriva unirii.
În Alba-Iulia, oraşul de reşedinţă a episcopului sperjur, Atanasie (Satanasie a fost numit de patriarhul Calinic al Constantinopolului), s-a iscat curând o serioasă reacţiune în sânul poporului românesc care se vedea silit să primească unirea cu catolicii. Ca urmare a mijloacelor drastice la care a recurs episcopul, toţi mai mulţi dintre români au afirmat, că mai bine vor trece toţi în Ţara Românească, decât să treacă la uniaţie (S. Dragomir, vol. I, p. 42)
În primăvara anului 1744, după aproape o jumătate de veac de la unirea cu catolicii, românii ortodocşi din Ardeal au trăit momente de cutremurătoare nădejde pentru izbăvirea din primejdia uniaţiei. A răsărit atunci ca din pământ călugărul sârb, Visarion Sarai, care a răsculat poporul, spre a lua o atitudine entuziastă împotriva unirii. S-a pornit astfel năpraznica furtună din care avea să iasă biruitoare Biserica ortodoxă. În sunete de clopote şi înconjurat de păzitori înarmaţi el a trecut în voie dintr-un sat în altul, vorbindu-le oamenilor despre drumul greu la “Ierusalimul credinţei cele sigure şi drepte”. Pe “sihastrul” Visarion, satele româneşti din jurul Dobrei, apoi din al Devei şi Orăştiei şi în sfârşit al Săliştei, l-au primit “ca pe un mântuitor din eresul pierzător de suflet al legii nemţeşti” (Iorga N., Istoria Bisericii româneşti, ed. II, vol. II, Bucureşti, 1932, p. 125). Cel mai mare succes l-a recoltat în Sălişte, centru românesc din mărginimea Sibiului, reînviind străvechea lege ortodoxă, pe care săliştenii n-au mai părăsit-o niciodată.
Pornind din Sălişte spre Sibiu, pe drum a fost deţinut, împreună cu cei ce l-au însoţit din Banat. În Sibiu a fost închis şi anchetat, acuzat fiind că a predicat împotriva unirii. Părerea lui despre unire era aceasta: “Uniţii s-au lepădat de legea veche, dar ei nu sunt latini (catolici), ci formează “legea a treia”, o religiune nouă în Ardeal” (Dragomir S., vol. I, p. 139). Dus a fost apoi, sub escortă, la Viena, unde i s-a pierdut urma.
Pentru poporul nostru, apariţia călugărului Visarion a fost ca a unui sfânt, încununat cu aureolă mistică. Toate izvoarele sunt unanime în a recunoaşte efectul uriaş al acţiunii misionare a călugărului Visarion. O mare parte a românilor din Banat şi din sudul Ardealului a părăsit unirea. În unele localităţi din comitatul Hunedoarei, împinşi de zel înfocat, românii nu numai că s-au lepădat de unire şi au alungat pe preoţii uniţi, dar s-au apucat să cureţe bisericile, săpând vatra şi scoţând pământul.
Ştirile alarmante despre eroismul religios al poporului din Ardeal şi despre starea unirii, au sporit temerile cercurilor politice din Viena. Însăşi împărăteasa Maria Tereza a înţeles, că unirea românilor din Ardeal cu biserica romană merge spre a se clătina tot mai tare. Spre a nu fi răsturnată unirea, s-a cerut a o sprijini cu orice mijloace, “fie chiar şi cu forţa” (Dragomir S., vol. I, p. 154).
Demn de admiraţie a fost eroismul maselor populare, ca urmare a predicii călugărului Visarion. Dragostea românilor faţă de legea lor străbună era mai puternică decât oţelul armelor împărăteşti (Dragomir S., p. 168).
Demnă de toată admiraţia a rămas şi activitatea desfăşurată de Nicolae Oprea, ţăran zelos şi deştept, din Sălişte care, în toamna anului 1784, s-a dus la Viena împreună cu Ioan Oancea, şi a înaintat către Maria Teresia, primul memoriu al românilor ortodocşi. În acest memoriu s-a plâns pentru nedreptăţile săvârşite de guvernul ardelean faţă de românii ortodocşi şi a cerut să se înfrâneze teroarea faţă de ei. În loc de libertatea de credinţă dorită, Nicolae Oprea a fost arestat împreună cu preotul Măcinic din Sibiel, care venise la Viena spre a aduce ştiri nouă din Ardeal. Ambii au ajus în fioaroasa temniţă din Kufstein, de unde n-au mai scăpat niciodată. În 1784, după aproape 35 de ani, zadarnic s-a rugat Stanca, soţia lui Nicolae Oprea, de împăratul Iosif II, să-i sloboadă bărbatul măcar la bătrâneţe, că a pătimit deajuns pentru credinţa sa. Urma lui însă nu s-a mai găsit. Îl va fi mistuit aerul murdar al Kufstein-ului. La fel a păţit şi tovarăşul său de suferinţă, preotul Măcinic, căruia poporul i-a schimbat numele – pe bună dreptate – în “preotul Mucenic”. Strădania lui Nicolae Oprea pentru apărarea bunei credinţe şi pentru biruinţa dreptăţii, a condus la încununarea sa cu strălucitoarea aureolă a muceniciei. Nicolae Oprea rămâne ca una dintre alesele glorii ale Bisericii ortodoxe române. Din rândul vrajnicilor apărători ai ortodoxiei ardelene, face parte şi preotul Ioan din Galeş (în vecinătatea Săliştei Sibiului). În eroismul său tragic, s-a împodobit cu cununa muceniciei…a fost agitaţia vie pe care a provocat-o…în ţinuturile Sebeşului, Orăştiei şi Hunedoarei precum şi pentru întoarcerea la legea străbună. Această agitaţie a produs-o el printr-o circulară trimisă din sat în sat. Acţiunea aceasta a început-o în anul 1756. Ostenind pentru dreptatea bisericii sale, preotul Ioan din Galeş a căzut pradă în mâinile asupritorilor săi. A fost dus la Deva şi apoi, din poruncă imperială, a fost transportat la Graz. Aşa a dispărut preotul Ioan din Galeş din lupta sa pentru apărarea credinţei ortodoxe. Între zidurile mucede ale cumplitei temniţe din Kufstein, preotul Ioan din Galeş a avut parte de închisoare grea, până la sfârşitul vieţii sale. Şi-a ofilit astfel tinereţea, în aşteptarea izbăvirii, pe care nu avea să o mai apuce. Dacă mişcarea întreprinsă de călugărul Visarion în 1744 a fost categorisită de istoria profană în rândul răscoalelor antihabsburgice şi anticatolice, cu aceleaşi caracteristici a fost apreciată şi răscoala condusă, între anii 1759-1761, de călugărul Sofronie.
Călugărul Sofronie s-a născut în satul Cioara din comitatul Hunedoara. A fost hirotonit în Ţara Românească şi şi-a potolit setea sufletului său la izvoarele de apă vie ale ortodoxismului. În 1757, a fost izgonit din schitul, din mijlocul codrului de la Cioara. Nu se ştie însă ce a făcut până în toamna anului 1759, când s-a încins cu sabia, spre a-şi apăra dreapta credinţă.
După ce cutreierase o mare parte din comitatul Hunedoarei, în 1759 a fost deţinut şi întemniţat la Bobâlna. De acolo a fost eliberat de vreo 5-600 de oameni din Zarand, Abrud, Orăştie, Hunedoara, preludiu al răscoalei religioase, apărat fiind de români în tot chipul. Din memoriul înaintat autorităţilor, la Deva, se desprind pretenţii formulate de români, ca aceasta: “Nu ne putem mira îndeajuns, din ce pricină ne apăsaţi voi ungurii într-atâta. Ne-aţi pus în gât şi jugul iobăgiei, cu toate că noi suntem şi am fost mai numeroşi ba suntem şi mai vechi, fiindcă suntem rămăşiţele vechilor Daci” (Dragomir S., vol. II, pag. 158).
Revoluţionarul care îi îndeamnă pe români la rezistenţă, nu pornea la drum cu ideea unei răzbunări sfinte, ci desfăşura steagul ce avea să fie pătat de sânge, pentru dezrobirea credinţei.
În curând, poporul a început a-şi face singur dreptate, a ocupat bisericile. În cele mai multe sate româneşti, n-au găsit uniţi, decât pe preoţi. Nemulţumirea izbucnea furtunos şi stânca urnită de Sofronie se prăvălea acum, fără a mai putea fi oprită.
În ţinutul Zarandului, călugărul Sofronie a întors pe toţi românii la biserica strămoşească. A hotărât apoi să continue acţiunea, spre a cuceri toată regiunea Munţilor Apuseni, spre a-i servi ca o cetate nebiruită.
În cadrul mişcării pornită de călugărul Sofronie, moţii au înscris o pagină de glorie, luptând pentru libertatea credinţei religioase. Un sfert de veac mai târziu, aceiaşi moţi aveau să-si verse sângele lor pentru eliberarea de sub jugul aspru al iobăgiei. După aproape un secol, tot moţii au apărat cu eroism ideea de naţionalitate română. Pe drumul de la Abrud la Dealu-Mare, a trecut neînfricatul călugăr Sofronie şi mai apoi marii eroi, Horia şi Iancu, semănând jertfa vieţii, pentru idealul scump al neamului (S. Dragomir, vol. II, p. 176).
Este meritul apărătorilor credinţei străbune, că în ciuda tuturor greutăţilor, a obstacolelor întâlnite şi a sacrificiilor făcute, după aproape trei secole de la ruptura unei părţi a românilor spre a se alipi la biserica papală, unitatea de credinţă, a datinilor şi obiceiurilor a fost şi este tăria noastră. Aceşti apărători au ferit sufletul românesc de toate primejdiile de moarte. Dacă preoţii s-au împărţit, poporul a rămas statornic în credinţă, în limbă, statornic în legea românească. În trecut ca şi azi, poporul n-a făcut şi nu face nici azi deosebire de credinţă, între biserica ortodoxă şi cea unită.
Biserica Ortodoxă Română pomeneşte, din an în an, în ziua de 16 august, pe sf. Constantin Brâncoveanu, pentru bogata sa contribuţie adusă pentru apărarea ortodoxiei şi pentru tragica sa moarte, împreună cu cei patru fii ai săi. Pe toţi ceilalţi apărători ai ortodoxiei românilor din Ardeal: cuv. mărt. Visarion, Sofronie şi sf. Oprea, sf. preoţi mărt. Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, care pentru entuziasta misiune luată de bună voie asupra lor, au avut parte de cumplite suferinţe de mucenici, Biserica noastră îi pomeneşte în aceeaşi zi de 21 octombrie a fiecărui an.