Arhiva lunii aprilie 1997

Sf. mare mucenic GHEORGHE

Timp de aproape trei veacuri, în imperiul roman, Biserica creştină a suferit grele persecuţiuni din partea păgânilor. Împăraţii romani, păgâni şi ei, le-au cerut creştinilor să se lepede de credinţa în Hristos şi să se închine idolilor. Neînfricaţi au fost însă creştinii în faţa chinurilor. Împreună cu ap. Pavel, au afirmat ei zicând: “nici moartea, nici puterile genunei…nu ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu…” (Romani 8 ,38-39). Un astfel de mărturisitor a fost şi sf. Gheorghe, mucenic şi martir al Bisericii.
Sf. Gheorghe s-a născut în anul 280, în Capadocia, dintr-o familie de ofiţer roman. Numele său, în greceşte georgos (plugar) nu sugera, că se trăgea din familie nobilă. Mergând pe urmele tatălui său, sf. Gheorghe a îmbrăţişat cariera armelor; de tânăr a ajuns la rangul de tribun militar. Părinţii săi l-au educat în duhul credinţei şi al dragostei creştine. Sf. Gheorghe a trăit în timpul celei de a X-a persecuţiuni şi cea mai grea, care a avut loc în vremea domniei împăratului Diocleţian. La începutul domnniei sale, Diocleţian a fost favorabil creştinilor. În anul 298 stările de lucruri s-au schimbat. În Nicomedia, chiar la palatul imperial, s-a întâmplat un incendiu. Cezarul Galeriu, cooptat ca ajutător la conducerea imperiului, a aruncat vina pe creştini şi l-a decis pe Diocleţian să dea o hotărâre de persecutare a creştinilor. Li s-a cerut creştinilor să presteze în public lepădarea de credinţă şi să fie readuşi la cultul zeilor păgâni. Convins de Galeriu, care îi era ginere, Diocleţian a hotărât înlăturarea din armată a creştinilor, socotiţi a fi periculoşi pentru Stat. Se cerea folosirea tuturor mijloacelor posibile spre ai face pe creştini să aducă jertfă idolilor. Cei care nu s-au lăsat înduplecaţi au fost omorâţi. Dacă erau dintre nobili, li se retrăgeau drepturile, fiind apoi trecuţi în rândul robilor. Contemporanii atestă că au căzut astfel victime sute de mii de creştini.
Sf. Gheorghe a avut tăria sufletească de a lua atitudine faţă de faptele împăratului şi ale sfetnicului său. Nespus de indignat, Diocleţian a cerut unui demnitar al său să-l convingă pe sf. Gheorghe să se lepede de creştinism. Cu curaj i-a stat sf. Gheorghe împotrivă demnitarului păgân, convins de cele grăite de Iisus apostolilor: “oricine care va mărturisi pentru mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi eu pentru El înaintea Tatălui meu celui din ceruri” (Matei 10, 32). Ca urmare a nereuşitei demnitarului, însuşi împăratul a încercat a-l atrage pe sf. Gheorghe cu cuvinte măgulitoare şi cu promisiunea de daruri, dacă se va lepăda de Hristos. Sf. Gheorghe a rămas însă statornic în credinţa creştină.
Sf. Gheorghe a fost apoi aruncat în temniţă şi a fost supus la chinuri groaznice. I s-a pus o piatră grea pe piept, spre a-l strivi. Adus fiind apoi în faţa împăratului, cu tărie a mărturisit pe Hristos. Legat de o roată ţintuită cu fiare şi pornit pe deal în jos, spre a-i sfâşia trupul, sfântul a rămas în viaţă. Uimiţi de cele întâmplate, mulţi au mărturisit credinţa în Hristos. Din poruncă împărătească, toţi aceştia au fost executaţi. Sfântul a rămas în viaţă şi după ce a fost aruncat în groapa cu var nestins. A suferit chinuri, încălţat fiind cu sandale ţintuite şi alungat cu biciul. Nu i-a fost ridicată viaţa nici prin otrăvire. Dus în templul lui Apollo, să jertfească idolilor, statuile zeilor s-au prăbuşit la pământ. Impresionată de cele întâmplate, însăşi împărăteasa Alexandra a mărturisit credinţa în Hristos. Cutremurat de acestea, împăratul Diocleţian a poruncit ca atât sfântului cât şi împărătesei să li se taie capul. La Nicomedia, în drumul spre osândă, împărăteasa a decedat, iar apoi sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, în zi de 23 aprilie, zi în care an de an Biserica îi prăznuieşte pomenirea.
Cinstirea pe care creştinătatea i-o aduce sfântului Gheorghe, o atestă numeroasele locaşuri de închinare cu hramul acestui sfânt. Biserica mănăstirii Voroneţ, zidită de Vodă-Ştefan cel Mare şi Sfânt, după lupta de la Războieni şi alungarea turcilor din ţara Moldovei, din îndemnul cuviosului sfânt Daniil Sihastru, are deasemeni hramul sf. Gheorghe. În naosul acestei biserici este înfăţişat chipul sfântului Gheorghe, iar în pronaos, deasupra registrelor cu medalioane, sunt redate chinurile muceniceşti ale acestui sfânt. În cadrul picturii exterioare, pe peretele sudic, într-o înşiruire de portrete, după mitropolitul Grigore Roşca şi cuviosul Daniil Sihastru, este prezentată aleasa compoziţie cu sf. Gheorghe ucigând balaurul.
Pe timpul sfântului domn Ştefan cel Mare, sf. Gheorghe, purtătorul de biruinţă, era considerat patronul oştirii. Ca mărturie, în mănăstirea Zograful din Sf. Munte Athos, ctitorită de acelaşi domn al Moldovei, se păstrează şi azi un steag al Moldovei, cu chipul sf. Gheorghe.
Cinstirea adusă sf. Gheorghe de poporul nostru românesc, este vădită şi de mulţimea icoanelor pe sticlă, dintre care cele mai răspândite îl reprezintă pe sfânt călare pe un cal alb, înarmat cu suliţă purtătoare de cruce. El îi vine într-a-jutor fetei de împărat, pe care balaurul, ieşit dintr-un lac, este gata să o înghită. Sf. Gheorghe străpunge balaurul, care simbolizează pe diavolul, gata să ducă la pierzare alese vlăstare. În registrul superior, sunt prezentaţi părinţii fetei, care asistă cu sufletul la gură, la lupta glorioasă dusă de sf. Gheorghe cu balaurul.
În icoana pe sticlă din prima jumatate al sec al XIX-lea, lucrată de Toma Poenaru din Laz şi păstrată la muzeul Brukenthal din Sibiu, împotriva balaurului, alături de sf. Gheorghe luptă şi sf. Teodor Tiron.
Icoana pe sticlă din Arpaşul de Sus, lucrată de Savu Moga, datată din 1884 şi păstrată în colecţia C. Brăiloiu din Bucureşti, îl reprezintă pe sf. Gheorghe împreună cu sfinţii: Teodor Tiron, Dimitrie Trifon, mucenici şi martiri de aceeaşi persecuţie a împăratului Diocleţian.
Într-o splendidă icoană pe sticlă, tot din Arpaşul de Sus, datând din 1872, în aceeaşi ambianţă, este reprezentat şi un argat al împăratului care urcat pe calul alb, îi oferă sfântului Gheorghe o cană cu apă, spre a-i stâmpăra fierbinţeala şi setea.
Multe mărturii arată cinstirea pe care creştinătatea de pretutindeni i-o aduce sf. Gheorghe. În anul 1769, ţarevina Rusiei, Ecaterina a II-a, a instituit ordinul militar Crucea sfântului Gheorghe. Sf. Gheorghe este sărbătorit şi în biserica rom. cat. Steagul Angliei are pe el Crucea sfântului Gheorghe. La Praga, într-una din curţile interioare a palatului de pe Hradsin, la cererea împăratului german, Carol al IV-lea, în anul 1373, a fost ridicat grupul statuar, cu statuia ecvestră din bronz a sfântului Gheorghe omorând balaurul. Sculptori turnători au fost fraţii Martin şi Gheorghe, fiii pictorului Nicolae din Cluj. Copia acestei statui poate fi văzută şi azi în faţa bisericii reformate din str. Kogălniceanu, a municipiului Cluj-Napoca.
În perioada interbelică, în şcolile secundare din ţara noastră a funcţionat şi Societatea de lectură sf. Gheorghe, în scopul cultivării la elevi a curajului neînfricat de mărturisire a credinţei creştine.
În trecutul său istoric, poporul român cu nădejde a apelat la sf. mare şi mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, să mijlocească la Părintele ceresc, spre a ocroti sub păvaza sa protectoare, strădania muncii anotimpului de primăvară. Potrivit numelui său, cântarea bisericească îl reprezintă pe sf. Gheorghe ca pe un cultivator în ogorul Bisericii, care a dezrădăcinat “slujirea cea cu spini idolilor” şi a sădit “viţa dreptmăritoarei” credinţe creştine.

Tăria de neînvins a dreptei credinţe

De când a venit lumina lui Hristos în lume, întunericul a luptat pe multe căi împotriva ei. Una din cele mai primejdioase arme ale întunericului au fost rătăcirile de credinţă. Toate veacurile şi-au avut rătăcirile lor, dar după o viaţă mai lungă sau mai scurtă au pierit, cu urmări nefaste însă pentru sufletele rătăcite de ele. Pieirea lor din istorie este dovada că n-au fost de la Dumnezeu. Ce este de la Dumnezeu nu piere, oricât de mari ar fi piedicile şi oricât de înalţi munţii de ură şi de răutate ce i-ar sta în cale.
În Dumineca Ortodoxiei, întâia din postul Paştelui, Biserica prăznuieşte dreapta credinţă şi înălţarea sfintelor icoane. După ce împăraţi plini de necuviinţă au scos icoanele din biserică, la 19 februarie 843, împărăteasa Teodora, temătoare de Dumnezeu, împreună cu patriarhul Metodie al Constantinopolului au serbat restaurarea cultului icoanelor şi readucerea lor la locul de cinste. Pentru creştinul ortodox icoana este un mijloc sfânt care îl atrage pe credincios la închinare cu evlavie şi la rugăciune smerită către Cel Atotputernic. Icoanele aduc aminte de faptele Domnului Hristos pentru mântuirea neamului omenesc şi de eroicele suferinţe ale sfinţilor pentru mărturisirea şi apărarea adevărului creştin.
În istoria pietăţii creştine ortodoxe întâlnim exemple de aleasă cinstire a sfintelor icoane. În odăile de locuit ale creştinilor evlavioşi atârna într-un colţ o icoană. Străinul care intra în odaie, mai întâi îşi făcea sf. cruce în faţa icoanei şi numai după aceea o saluta pe gazdă. Una din icoane i-a fost hotărâtă de părinţi cu prilejul naşterii sale, alta îi aminteşte de însănătoşirea sa proprie sau a celor ai săi, dobândită prin rugăciuni către Dumnezeu. Şi iarăşi, printr-alta vedea binecuvântarea dată de părinţi, odată cu icoana pe patul lor de moarte. În călătorii, creştinul pios lua cu sine icoana la care ţinea mai mult. În caz de primejdie, cu prioritate se gândea la salvarea sfintei icoane. Crucea pusă la gât la botez, nu se lua nici după moarte, iar una dintre icoane îl însoţea pe cel decedat până la mormânt şi apoi era adusă şi aşezată în camera în care cel răposat şi-a dat sufletul.
Cu acest prilej, Biserica face pomenirea dreptei credinţe, lăsată nouă de Mântuitorul spre a cunoaşte căile slujirii lui şi spre împărtăşirea de darul ce izvorăşte din coasta lui cea străpunsă de suliţă. Biserica dreptmăritoare este chemată să aducă pace, linişte şi înfrăţire în sufletele fiilor săi. Credinţa creştină pătrunde în întreaga viaţă a omului, spre a-l face mai bun şi spre a-l cârmui spre zările luminoase ale nemuririi.
În trecutul istoriei, biserica strămoşească a fost vatra unui naţionalism, nu de vorbe, ci de fapte. A ţinut seama de nevoile, durerile şi năzuinţele neamului nostru, care şi-a clădit fiinţa pe temelia nestricăcioasă a credinţei în Dumnezeu. Românii au crescut pe acest pământ cu datinile, cu portul, cu mândria lor românească, dar mai ales cu legea lor românească dreptmăritoare. În bisericuţele lor de lemn şi-au înălţat cugetele la Dumnezeu şi s-au întărit în virtute. Pentru statornicia în această lege, deopotrivă creştinească şi românească, Dumnezeu a ocrotit poporul român în vremuri de primejdii şi suferinţe şi l-a răsplătit. I-a strâns sfărâmăturile de sub dominaţii de împărăţii străine, într-o singură şi binecuvântată ţară.
Dacă la o răscruce de drum stă o troiţă, dacă s-au înfiinţat scoli, dacă s-au ridicat spitale, dacă s-a împărţit dreptate în ţara aceasta, să nu se uite că toate au pornit din duhul Evangheliei lui Hristos. Nu putem separa fiinţa naţiunii noastre de ortodoxie.
De aproape 300 de ani, uniţii trăiesc ca o biserică aparte, dar numai în afară străină de noi, căci în fiinţa ei trăieşte ortodoxia. Poporul de rând trecut la uniaţie, trăieşte şi azi în aceleaşi tradiţii de viaţă religioasă şi bisericească în care a fost crescut pînă la trecerea lui de la 1700. Poporul nu şi-a călcat credinţa şi nici mormintele părinţilor, care sunt legate de glia pe care s-a desfăşurat istoria poporului nostru.
În secolul al 18-lea, poporul român ortodox din Transilvania a fost mereu hărţuit de stăpânirea habsburgică să treacă la unirea cu biserica Romei. Din ordinul împărătesei Maria Tereza, generalul Bucow a dărâmat cu tunurile mănăstirile ortodoxe ale Transilvaniei. În primele decenii ale acestui secol, mai puteau fi văzute la Sâmbăta de Sus, ruinele mănăstirii zidite de cuviosul domn Constantin Brâncoveanu.
Un fapt petrecut în acelaşi întunecat secol, ilustrează în mod eclatant statornicia în credinţă a românilor ortodocşi din Ardeal.
Într-un sat din ţinutul Hunedoarei s-a prezentat un slujbaş din Sibiu, cu poruncă aspră ca poporul să-şi schimbe legea. Din mulţimea obişnuită cu nedreptatea, s-a desprins un venerabil bătrân, îmbrăcat în frumosul port ţărănesc al acelui ţinut. Dezbrăcându-şi cojocul, ţăranul l-a arătat împuternicitului, zicând: acest cojoc acum este al meu, dar dacă vrea să mi-l ia crăiasa, i-l dau. Cu aceste mâini şi picioare şi cu trupul meu am lucrat zi de zi, ca să pot plăti porţia (adică birul). Dacă a vrea să mi le ia crăiasa, n-aş avea ce face. Am însă un suflet, pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din cer şi nu este putere pe lume să mi-l poată îndoi.
Biserica ortodoxă a insuflat curaj vitejesc în sufletul luptătorilor, care şi-au apărat totodată glia şi credinţa, “sărăcia şi nevoile şi neamul”. Prin cultul ei, a pus în faţa ochilor sufleteşti ai credincioşilor, faptele de eroism, culese din vieţile sfinţilor mucenici şi martiri, pentru credinţa în Evanghelia lui Hristos. Lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, apărătorul creştinătăţii, credinţa dreptmăritoare i-a dat tăria să declare apusenilor, că vrea mai bine o sută de mii de morţi decât să se supună păgânilor. Ea a însufleţit pe Mihai Viteazul să intre în luptă contra turcilor, cu oaste puţină, dar sub acoperământul sfintei cruci. Credinţa creştină i-a dat putere lui Constantin Brâncoveanu să îndure nenorocirea ce a venit asupra lui şi să grăiască asemeni sfinţilor de odinioară: Mare-i Domnul Dumnezeu, creştin bun m-am născut eu, creştin bun a muri vreau!
În veacul al 18-lea, Biserica ortodoxă a picurat curaj şi tărie în sufletele preoţilor şi ţăranilor, dintre care unii din regiunea Săliştei Sibiului au preferat să le putrezească oasele în fioroasa temniţă de la Kufstein, decât să-şi lase dreapta credinţă. Alţii din regiunea Bistriţei, în genunchi în faţa regimentului de sub comanda generalului Bethlen, au strigat cu glas mare, că mai bine să li se taie capetele, decât să fie siliţi a-şi părăsi legea, bine ştiind cuvântul lui Iisus care a zis: “Tot cel ce-şi pierde viaţa pentru mine, o va câştiga” (Matei 10, 39).
Aşa s-a putut păstra unitatea de credinţă şi de neam a poporului român de pe ambele laturi ale Carpaţilor. Este meritul nepieritor al ortodoxiei românilor pentru legăturile de credinţă şi naţionale, mai presus de graniţele nedrepte, impuse de vitregia vremurilor. Ocrotitoare în zile grele, sfătuitoare spre virtute în toate împrejurările, pe bună dreptate. Luceafărul poeziei noastre a considerat Biserica ortodoxă a fi mama neamului românesc.
Dacă românii din Transilvania nu am fi fost ortodocşi, legaţi de Biserica Răsăritului, nu am fi putut rezista valurilor de propagandă papistaşă a ungurilor. Nobilii români, care de dragul averilor pământene şi-au schimbat credinţa, odată cu aceasta s-au înstrăinat şi de neamul din care au făcut parte.