Arhiva lunii iunie 1991

Teoria credinței la Kierkegaard

Problema credinței a fost preocuparea de căpătîiu și a marelui gînditor danez, Soeren Kierkegaard, caracterizat ca fiind “ultimul mare protestant”, comparat cu marii fondatori ai protestantismului, precum și “umbră tîrzie” a pustnicilor, a căror viață întreagă a fost o strădanie continuă pe calea desăvîrșirii. A fost cel mai bun scriitor al țării sale, comparat cu Nietzsche, Dostoievski, Pascal. El însuși a dat atenție modelelor  apostolice și a raportat viața și faptele sale la ale sfîntului apostol Pavel, dar spre a se osîndi. Și-a făcut din creștinism o idee atît de sublimă, încît afirma, că nici un om n-ar putea ajunge vreodată a se numi creștin. Întreaga gîndire a acestui filozof este o meditație asupra credinței, după cum însuși a mărturisit: “Toată opera mea se ocupă, înainte de toate, să lămurească problema credinței”. (Foi et vie: revue mensuelle, aout-septembre, 1934, Paris).

Legat de studiul acestei idei, a subliniat rolul important al voinței în credință, căci altfel nu s-ar putea explica afirmația lui Iisus după înviere: “cel ce nu va crede se va osîndi” (Marcu, 16, 16).

În cadrul sferei credinței, spune, că credința este punctul la care spiritul omenesc este constrîns a se opri. Credința este o cunoaștere desăvîrșită, superioară oricărei cunoașteri nemijlocite sau imediate. Este un ceva ce nu poate fi depășit și nici nu este susceptibil de progres sau de argumentări raționale. Erou neîntrecut al credinței a fost considerat Avraam, care prin credință a ascultat chemarea lui Dumnezeu, “neștiind încotro merge și a sălășluit vremelnic în pămîntul făgăduinței”. (Evrei 11, 8-9). Starea sufletească a credinciosului poate fi cel mult descrisă, fără a putea fi explicată , credința în sine opunîndu-se sferei intelectului, ca și sferei lucrurilor palpabile.

Credința nu se reduce la idei filozofice sau la fapte istorice; ea face parte din domeniul calității. Despre credință spune, că nu poate fi posedată în parte, nu se dobîndește în mod evolutiv de la puțin la mai mult; sau o posedăm întreagă sau o posedăm deloc.

La credință se ajunge printr-un sal, ca fapt de liberă voință. Cel ce ascultă învățăturile Mîntuitorului și caută să-L urmeze, nu se va îndoi nicicînd de învierea Lui.

Rol important în dobîndirea credinței îi acordiă citirii cuvîntului lui Dumnezeu. Cel ce citește acest cuvînt cum se cuvine, crede în Dumnezeu; cel ce nu-l citește cum se cuvine, se va îndoi și nu va crede. În citirea cuvîntului lui Dumnezeu nu trebuie să văd cum acest cum acest cuvînt îi judecă pe alții ci “cum mă judecă pe mine”. Cînd am în față o oglindă, nu trebuie să văd oglinda, ci să mă văd pe mine însumi în oglindă.

Creștinismul – spune acest mare filozof – nu se lasă determinat obiectiv prin referirea la un conținut intelectual. Mizul creștinismului este credința, al cărei scop este de a ne face contemporani cu Hristos, în sens spiritual, să ne apropie și să ne lege de Hristos. Dumnezeu este pururea nevăzut și nu ne putem apropia de El, prin mijloace raționale. Singura cale care duce la Dumnezeu este drumul credinței.

Despre credință spune, că este totdeauna ocazie cu două înțelesuri. La dobîndirea credinței omul e plasat în fața a două alternative, din care va alege una. Apariția lui Hristos poate fi izvor de sminteală sau izvor de credință, deci are loc alegerea între sminteală și credință.

Pentru dobîndirea credinței se cere străduință încordată. De aceea credința este rezervată luptătorilor care din slăbiciunea lor pot face forța lor, din nebunia lor, înțelepciune. În acest sens, zice apostolul Pavel: “Nu că am apucat răsplata ori că sînt desăvîrșit, dar alerg după ea să o cunosc, întrucît cucerit am fost și eu de către Hristos Iisus”. (Filipeni 3, 12). Același sfînt apostol spune: “M-am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul drumului, am păzit credința” (II Timotei 4, 7). Corintenilor le spune: “Mă voi lăuda mai ales întru nuputințele mele, … căci tocmai cînd sînt slab, atunci sînt tare” (II Corinteni, 12, 9-10). Și acelorași le zice: “Dumnezeu și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe înțelepți: Dumnezeu și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să dea de rușine pe cele tari” ( I Corinteni 1, 27).

Spre a ne plasa în starea în care să alegem între sminteală credință – zice filozoful danez – trebuie să ne facem contemporani ai lui Hristos, ștergînd cele 18 secole care ne despart de El (Kierkegaard s-a născut la Copenhaga, în 1813 și a murit în 1855).

Credința este în mod esențial contemporaneitate, căci în raport cu Absolutul nu există decît un timp: timpul prezent. Aceasta o confirmă apostolul Pavel prin cuvintele: “Fiul meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Evrei 5, 5).

Nu se străduiește să-L facă pe Hristos contemporanul nostru, să ne facă pe noi contemporani cu Hristos, contemporani ai trecutului, printr-o întoarcere a timpului. Primii discipoli erau contemporani cu Hristos, printr-o relație deosebită de a noastră, dar pe care și noi o putem poseda prin credință.

Omul nu-și poate dobîndi singur contemporaneitatea; ea este un dar al lui Dumnezeu. De aici reiese ideia de credință ca har al lui Dumnezeu. Acest dar îl dă Dumnezeu celui ce se roagă fierbinte spre a-l dobîndi. Omul este liber să primească acest dar sau să nu-l primească. Conlucrînd cu harul divin, omul ajunge la cel bun de mare preț care este credința.

Prin credință Kierkegaard înțelege o împreunare de lucruri vremelnice, ale timpului, cu eternitatea, un contact paradoxal între timp și veșnicie.

În creștinism, care este religia Dumnezeu-omului, s-a revelat în chip sublim esența credinței. Veșnicia, Cuvîntul lui Dumnezeu, s-a întrupat în timp. Prin credință noi sîntem în legătură cu această viață în timp a Cuvîntului veșnic.

Cum s-a întîmplat apariția Veșniciei în timp, cum s-a realizat în ființa ei? Acest lucru paradoxal noi nu-l putem pătrunde cu mintea noastră îngustă. “Ca ființă păcătoasă, cum să cred în temporalitatea Veșniciei?” Aici credința  se rezumă esențial la minune, care fiind un fapt supranatural, ne apare ca un eveniment religios paradoxal. Aceasta nu ne poate fi accesibil altfel, decît prin credință, care se care a fi activă, fără încetare descoperind și menținînd totodată înaintea sa evenimentul paradoxal, spre a putea crede.

A încerca să justifici credința, înseamnă a o distruge. Celui ce vrea să demonstreze credința, îi rămîne un singur lucru de constatat și anume, că el nu crede.

În mod esențial, credința este îndreptată spre altceva și acest altceva face parte din lucrurile supranaturale, căci obiect al credinței nu poate fi o ființă ca noi. În credință ne interesează o altă ființă și această ființă nu poate fi decît Dumnezeu.

Începînd cu nașterea ei și continuînd cu viața ei, credința este pe de-a întregul un mister. Prin aspectul acesta de mister – spune filozoful danez – apare astfel partea ei tragică, de suferință a credinței.

O altă însușire a credinței este, că ea ne pune în raport cu anumite persoane. Cunoștință despre acest raport avem noi, cele două persoane care alcătuim raportul și mai presus de noi este Dumnezeu, care ia parte ca al treilea și care face legătura dragostei.

Raport direct cu Dumnezeu nu are omul decît în rugăciune. În timpul rugăciunii sale omul religios vorbește cu Dumnezeu ca și cu o a doua persoană. Acest raport direct cu Dumnezeu transformă întreaga ființă a omului.

Felul dragostei diferă după ființa iubită. Dragostea omenească pe care Kierkegaard a simțit-o față de părinți, este un fapt care poate fi schimbat. Această dragoste omenească nu este considerată decît un reflex al dragostei dumnezeiești. Dragostea infinită însă nu poate avea ca termen decît pe Dumnezeu. Dacă celelalte feluri de dragoste se pot schimba, a lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată.

Dacă un fapt oarecare pare a fi dragoste, iar la un moment oarecare încetează de a mai fi ceea ce a fost, transformîndu-se în indiferență sau chiar în ură, atunci aceasta nu a fost dragoste, pentru că dragostea nu încetează, dragostea rămîne.

Teoria contemporaneității credinței ia aici un înțeles mai adînc; credința este o uniune în dragoste. Cît despre legăturile fine ale dragostei, acestea nu pot fi pătrunse și înțelese de nimeni. Încercarea de a explica legătura dragostei nu ar face altceva decît să distrugă legătura aceasta. Istoria dragostei dintre Kierkegaard și Dumnezeu nu o poate înțelege nimeni, afară de Dumnezeu. Acesta este semnul tuturor istoriilor dragostei adevărate: o singură Ființă, poate să le înțeleagă.

Dragostea, această coroană a credinței, este considerată a fi un risc. Cel ce iubește, prin dragoste presupune că există sentimente de dragoste și în inima altuia. După cuvîntul sfîntului apostol Pavel: “Dragostea toate le crede, toate le nădăjduiește…, dragostea nu piere niciodată” (I Corinteni, 13, 7-8). Dragostea este încredere, întinerire, ceea ce constituie partea ei de bucurie. Cea care îl înalță pe om de o treaptă la alta este dragostea care are ca termen pe Dumnezeu și care nu este înșelată niciodată.

Teoria adevărului, la acest mare gînditor, este o teorie a credinței. Cu rezervele făcut, reiese, că teoria credinței, este o teorie a dragostei. Această dragoste, în sensul cel mai înalt, este raportată la Eternitate, la Dumnezeu.

Virtutea credinței este un har. Ea este “adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1) și prin excelență a lui Dumnezeu. Credința nu trebuie să ne apară ca un ceva temporal, ci ca un ceva etern, căci nu operează cu lucrurile limitate ale acestei lumi, ci cu cele mai presus de mintea noastră, mai presus de lume, care nu încap în cadrele înguste ale timpului. Din punct de vedere al obiectului, credința este contactul paradoxal al timpului cu eternitatea.